A fost mai întâi, apoi mai la urmă o vorbă bârsană, răznită de turmă apoi: be-he-he luminoase, bălane be-he-he, be-he-he alte bârsane mai colorate, uneori alteori mai sonore – nici cele minore nu erau incolore – alteori auzeam doar simple foneme silabe, cuvinte, fraze sisteme ciudate nestemate şi steme apoi dintr-o nebuloasă sonoră, luminoasă, mobilă apăru poetul Micea Bârsilă bă acesta-i chiar el poetul bârsanul bossul, patronul, jupânul, baştanul de gânduri, cuvinte, imagini, idei? ăsta e bă şi ce vrei? păi cu gândurile, cuvintele şi cu ideile el stârneşte când doreşte mareele de lumină, de iarbă verde matură d-aia-i pasc gâştele aci-n bătătură, iar mai acolea fiind de prăsilă se-nmulțesc plăsmuirile lui Mircea Bârsilă mie îmi sar în ochi de pe filă şi-mi produc noi trăiri, retrăiri, fulguraţii bă ăsta-i poet cu adevărate vocaţii.
Înfloreşte şi timpul cutreieră spaţii citirea devine un fel de pictură totul se naşte cu ochi, cu nas şi cu gură cu trup, cu mâini, cu picioare-ncălţate-n pantofi culmea e că sunt amândoi limitrofi, dar o şterg singuri de-acasă pe stradă ei nu-s însă pantofi de paradă, ci sunt doar o nadă o metaforă, o dodie, un simbol îi încalţi dacă vrei, dar piciorul ţi-e gol ia-i şi tu şi-i încearcă dacă ai mintea întreagă nu bearcă bâr bârsană, bâr codiţă, peţiol şi frunzuliţă Doamne câtă clorofilă într-o filă toate or să ruginească în lumină fiindcă-aşa le meneşte poetul Bârsăilă lupul sur din vizuină a intrat în rezonanţă cu-n cuvânt a zgâlţâit neagra nopților substanţă ei şi ce, cu asta ce-i, ce să fie nişte stele sunt mânate-n transhumanţă ca o ciurdă de purcele Mircea – bă, de unde eşti sunt gorjean din Văgiuleşti de-acolo plecaşi la pas cale lungă prin Parnas? tragi un târg de univers după tine-n molcom mers ba molâu, ba contondent din neant din transcendent cum nu eşti deloc atent uite că te-a tras curentul, dar să ştii nici occidentul n-o să-ţi poată lua patentul, n-o să-ncerce că dă chix şi-i îngheaţă pasta-n pix pe când tu prin vis hoinar nu ai pastă-n pix, ci har (pasta-i un nimic, bizar este moftul secundar), dar Bârsilă-şi arde-n zări sufletul doldora de încântări pentru noi cocoşaţi de taxe şi dări că pe noi prin inginerii şi hoațe chichiţe ne taxează lupii ca pe oiţe ne fac bucăţele şi jurubiţe pe poeţi îi lasă să bălmăjească ce vor ei între ei în singurătăţile lor – mulţi elitişti despărţiţi de popor – că mă rog cine-i pune să scrie nu ştiu ce cântare şi liturghie când în ţară este atâta hoţie şi sărăcie când viaţa este o permanentă corvoadă adevăraţii poeţi sunt slugi de bunăvoie la zădărnicie adică o elită năroadă? cine mai ştie, poate-aiurez şi bat câmpii ca pancii, ca năucii, ca tâmpii.
*
În poemele tale prietene-frate cuvintele sunt cumva-mpopisrate ca strugurii-n pârgă pe joardă în sufletul meu sunt însă gata să ardă de-aceea te simt prieten şi frate întru cuvânt prieten şi frate-într-un-singur-cuvânt tu ce zici, mai e ceva sfânt pe pământ? da, mai sunt destule curate şi sfinte, dar toate devin nu repere, ci ţinte când nu gândeşti şi nu te aştepţi pentru hoţi, corupţi, proşti şi deştepţi că şi lor le plac sfinţenia şi curăţenia dacă le au de-a gata de la ruda săracă, dar nu vreau s-o dau de-a dreptul pe liturghie noi cei care mai credem în cuvânt-poezie slugi credincioase la zădărnicie – intuim mai bine ce-i bine sau rău eu cred în poezia duhului tău cei care ţi-o judecă strâmb să fie atenţi că pot să rămână cândva corigenţi ba chiar repetenți pot să rămână la Limba şi Literatura Română.
Florian Saioc
