Se împlinesc, la 19 martie anul curent, cincizeci de ani de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, primul şef al statului nostru cu origine muncitorească, care a condus România aproape două decenii, perioadă în care s-au pus bazele „societăţii socialiste” („comuniste”, după unele afirmaţii).
Facem precizarea că dreptul la astfel de însemnări comemorative ni-l rezervă faptul că am trăit toate mandatele lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu, fără să fiu invitat să fiu membru al partidului comunist. Să nu se înţeleagă că am avut ereditate (origine) interbelică „nesănătoasă” sau nu mi-a plăcut statutul „de a sta deoparte!” (G. Călinescu), ca să suport cele mai macabre umilinţe şi înjosiri din partea societăţii „în frunte cu comuniştii”.
A doua precizare constă în faptul că epoca Gheorghe Gheorghiu Dej este „condamnată” drept „criminală” comparativ cu realităţile politice, economico – sociale şi juridico – culturale actuale dovedesc nu numai contrariul, ci o crasă involuţie.
M-aş folosi de două sintagme ale semiologiei româneşti privitor la epoca Gh. Gh. Dej, dar nu pot include în cea „despre morţi numai de bine” şi marii tirani şi criminali ai omenirii, mai ales cei doi din prima jumătate de secol trecut, Hitler şi Stalin.
Totuşi, îndrăznim, riscând să abordez perioada dejistă privind „partea plină a paharului”, lăsând comentariile negative („fondate”, fireşte) pe seama istoricilor cu mai multă experienţă.
În ceea ce ne priveşte, copilăria şi adolescenţa ne-a fost marcată, în jocurile primilor ani de viaţă, cu versificaţiile: Stalin ne dă pâine cu vin/Dej, care a călcat pe vrej etc., şi prin impozantele tablouri expuse în faţa băncilor şcolare.
În iunie 1962, la 14 ani, l-am salutat pe conducător, dintr-o mare de oameni, adunaţi voluntar în gara Filiaşi, când a trecut într-un tren, alături de unul din marii conducători ai lumii, HRUŞCIOV. Ambii ne-au răspuns la salut cu mâinile fluturând pe fereastra deschisă. În toamna anului 1964, în acelaşi loc, tot dintr-o mulţime necoordonată, l-am salutat la întoarcerea din Iugoslavia. Ne-a răspuns la urări făcându-ne cu mâna din dosul ferestrei, cu acelaşi zâmbet sincer.
La numai patru luni, într-o dimineaţă de martie, am participat la „un moment de reculegere” după o scurtă informare adecvată a profesorului de istorie.
Peste două decenii (1985) am avut şansa să stau la aceeaşi masă, cu locuri fixe, timp de trei săptămâni într-o staţiune climaterică cu inginerul Gheorghe Gheorghiu („Ghiţă” pentru apropiaţi), nimeni altul decât nepotul fostului conducător al statului, fiul actriţei Dica Gheorghiu. Semăna perfect cu bunicul, al cărui nume îl purta prin înfiere, captivat de volei şi de alpinism. Mulţi turişti şi localnici veneau să-l vadă. Nu avea autoturism la el, deşi locuia în „Primăverii”.
Pentru o comemorare sinceră şi echidistantă, ne propunem să enumerăm doar câteva evenimente ale epocii Gheorghe Gheorghiu Dej: atunci a început naţionalizarea din iunie 1948 (ţara era condusă de Prezidiul M.A.N.), retragerea trupelor, colectivizarea agriculturii în 1962 şi, nu în ultimul rând, Declaraţia de independenţă din aprilie 1964.
În contrast cu realităţile politice, economico – sociale, juridico – culturale ale momentului de faţă, orice gândire normală ar putea trage concluzii…
Tinereţea mi-a fost marcată de trei naţionalizări de case din zona mea: celui ce avea două locuinţe, într-una a funcţionat şcoala şi internatul, celui care avea o casă dar extinsă, i s-a repartizat o farmacie, iar altuia, tot cu o casă mai mare, i s-a repartizat familia unui activist de partid…
„Colectivul” (aşa se numea în termeni populari între 1962 – 1965) din satul meu trimitea la bazele de recepţie tone de cereale, livra către stat lapte, brânză de vaci şi de oi, carne de porc şi vită, băuturi alcoolice, legume – fructe etc. Aceleaşi produse se desfăceau şi pentru populaţie, prin mai multe „chioşcuri”.
Astăzi, sunt zeci de terenuri agricole, viticole, pomicole şi forestiere nemuncite, iar zootehnia a rămas o poveste.
Tot în seama istoricilor şi mai ales contestatorilor să analizeze şi să „condamne” ca acţiuni „criminale” momentele dejiste (evidente), arestările, deportările, închisorile, condamnările cu execuţii, iradierile cu piatră de uraniu sau din şedinţa de la Varşovia din 1964, prăbuşirea avionului cu gorjeanul GRIGORE PREOTEASA din 1957, considerat drept lider al ţării, eventual manevrele postdeces.
Despre succesorul, primul secretar al P.C.R. în martie 1965, într-un alt număr.
Prof. Virgil Cercelaru, Aninoasa
