1. O privire asupra drumului
Îl ştiu pe poetul Marius Marian Şolea de când era elev de liceu. E în prezent un poet consacrat, un bărbat în toată puterea creatoare, încă tânăr şi frumos. De altfel, în volumul din 2013 „Limita de existenţă” depistez tocmai această temă a frumuseţii: morele, etice, estetice, culturale, poetice.
Poetul comunică cititorilor secvenţe memorabile, doar aparent banale din existenţa-i al cărei sfârşit îşi are fatalul ei tragism. E uşor de depistat în discursul său ecouri din poezia neoexistenţialismului de tip american ori dimpotrivă din fractalismul de tip ungaretianomontalian.
Astfel pentru el „Cuvintele-s gropi de sânge în suflet”. Fiecare poem pare, printre alte aspecte, şi rezultatul unui „popas lăuntric” (de tip frostian cred – n.m.,I.P.B.) ori al unui gest de sublim patriotism. Ca si Gabriel Chifu[1] aruncă orfica „privire pe drumul înapoi spre sine ca să constate c-a devenit suma amintirilor sale, că viitorul pare o simplă durere a morţii”, că „zădărnicia e obligatorie”, că viaţa, cu devenirea-i implacabilă, e o îndulcire a inevitabilei mari treceri în „lumea fără dor”, că artele-s un „orgoliu rupt”, iar frumuseţea l-a făcut suferind de această boală implacabilă: erosul dezmărginirii în transfinit.
Unele poeme au ca la Gaston Bachelard substrat de elogiu al elementelor fundamentale şi arhetipale: lumina, apa, focul, pământul; numai că nuanţele discursului său pururea meditativ îi originalizează lirismul, îl identifică între câte or fi fost în „poezia secolului XX” ori în „poezia românească de azi”.
2. Pe culmile metafizice
În volumul „Limita de existenţă” transpar dezamăgirile şi revolta generaţiei optzeciste şi nouăzeciste, motivele şi toposurile unei ardente dezbateri de idei vizavi de condiţia umană. „Nimic nu e frumos în afara adevărului despre om, despre frumuseţea lui apolinică”[2].
Aşa cum o interpretează poetic Marius Marian Şolea, frumuseţea ar fi „streaşina de sub timp”, „o lege fizică”, „prelungirea ideală” a căii deveninţei, „firescul morţii”, „un spaţiu exclusiv” în care poetu-şi ţine amintirile strânse la piept ca pe nişte „buchete mari de flori”. Poetu-i „cheltuitorul de daruri” risipitor „dintr-o fiziologică necesitate a creaţiei”. „Depărările, tainele, ordinea cuvintelor aduc spiritualitate şi formă pentru înţeles”; tot ce-i este prin apropiere îi produce emoţii, îi stârneşte curiozitatea hermeneutică; astfel curtea sa îi este universul întreg, întocmai ca-n poesisul blagian, într-o „provocatoare şi greu de suportat tăcere”. Poetizând realitatea de afară, ne suprapunem cu ea; pe cea din noi înşine o păstrăm grijuliu de parcă ar fi totuna cu viaţa, cu timpul pribeag. Rolul asumat de poet este transvaluarea transistorică a „întâmplărilor din trecut” în manieră proustiană: „precum cicatricele, care mărturisesc întâmplări din trecut, anumite înţelesuri nu pot să mai fie pierdute în generala uitare”; „din clipe fără măsură curg timpii sufleteşti”; poemul din vis e refăcut de realitate.
Analogia este suverană în stilismul artelor antipoetice ale lui Marius Marian Şolea. Într-o lume complexă, înnoirile aduse expresivităţii poetice continuă volens-nolens tradiţia marilor poezii ale lumii: indiferent dacă în angrenaj comparatist inevitabil, sugerat de calitatea superioară a dicteului antisuprarealist, antioniric, antisimbolist al autorului unor texte cu „sugestii automate” precum „Tentaţia fragmentului” (de sorginte evidamente postmodernistă), „Lumina şi apa” (cu transcendenţe eleate), „Conjunctura de fond” (ars poetica solariana, cu imersiuni în miturile eterne: cel manolic, cel graalic, cel dionisiac sublimat ispirescian), „Plecarea spre sinele gol” (cu implicarea perechii ideale shakespeareene Romeo şi Julieta în reflexie pe dos). Iubirea dobândeşte nobilitatea înălţătoare într-un patetism de un transretorism a cărui sensibilitate atinge culmile metafizice ale incantaţiilor şi ale imnurilor orfico-magice (în maniera de pildă a lui Coman Şova, Cezar Ivănescu, Adrian Păunescu).
Citez două strofe cutremurătoare: demne de o antologie de poezie erotică universală: „Decât să plece ea, mai bine sfarm zăgazurile lumii,/ pe Dumnezeu, mai bine în îngân,/ şi mâna mea va trece atemporal, plasmatic,/ prin timpul păgân.// mai bine acopăr întreaga lumină/ din ochi şi din verdele lumii./ decât să plece mai bine mă rup/ de toate tristeţile şi de naşterile mumii”[3]. Nu-mi rămâne decât să mi-l închipui pe Orfeu rostind aceste versuri Euridicei spre-a o convinge să-l urmeze din moarte în viaţa ca-n celebrul poem rilkean.
3. Ideea alterităţii
Pentru Marius Marian Şolea, e suficient ca poemul să existe căci acesta îşi e suficient prin sincretismul efectelor auditive şi optice, picturale şi muzicale. Relectorul asistă, vrăjit el însuşi, la abordarea lumii imediate din perspectiva unei sensibilităţi mai atente la cele ce se petrec în jur simultan cu cele ce sunt descoperite în straturile adânci ale propriei fiinţe.
Departe de intenţia de a-şi aroga dreptul de a rămâne inexplicabil, precum Ion Monoran de pildă [4], autorul „Limitei de existenţă” practică o autoreferenţialitate convingătoare îmbinând cronica faptului divers cu cel autobiografic şi cu cel autobiotic. Fragmentele-poem sunt producte liricoepice ale unui eu-personaj fenomenologic şi ontologic pe care îl defineşte deseori cu o teribilă forţă metaforică ori metonimică: „Am rămas imperturbabil precum logica naturii, posibil să fie o chestiune de talent”; „Omenirea a devenit o jucărie… mă joc detaşat cu ea şi cu simbolurile ei cum făceam în copilărie cu o ghioace de ou”; „În preajma luminii, imediat lângă raţiunea ei, trec astăzi prin bezna iubită şi nu-mi pot privi oglinda de sine”; „Indiferent de cât aş încerca să îmi fac sufletul meu uşor pe drumurile timpului şi ale lumii, cele din urmă fiind cele mai lăturalnice, el atârnând continuu de cer şi starea respectivă îmi este însăşi libertatea” ş.a.m.d.
Acest personaj introdiegetic şi totodată homadiegetic percepe tainele lumii şi le amplifică emoţional.
4. Izvor înalt
Marius Marian Şolea îşi inventează transdisciplinar/ transmodernist un limbaj potrivit propriilor aspiraţii transfigurative, de trecere de la narativitatea liricizată la filozofie, de la adevăr la starea ficţionantă sine die, căci ficţiunea e de naînlăturat într-o reprezentare de adevăruri cum în antichitate Eschil, Sofocle, Euripide[5].
Indicii presăraţi în „Limita de existenţă” sunt suprasemnificaţii şi infrasemnificaţii iar calitatea „dicteului” poetic (noesisul) e deopotrivă conţinut imaginarizat şi nonţinut utopiaent, noema devine poemă, iar tonţinutul→nonţinut ireal, fantasmatic „printre stropi care poartă lumina” în „locul deschis”[5], după „fuga din oglindă” a dublului spasmatic şi „cu zgomot de izvor înalt”.
Certamente, scriitura lui Marius Marian Şolea este întreţesută în gamă majoră, căci condeiul său funcţionează „ca un plug perfect”, iar poetul este un militant pentru ideea alterităţii, proprietar de forme şi de conţinuturi de imagini ce nu merită să se piardă într-un anonimat bicisnic.
Bibliografie
1. Gabriel Chifu: Despre petrecerea de sine şi alte poezii; Editura Şcoala Ardeleană; Cluj-Napoca, 2024, in integrum
2. Vezi Guillaume Apollinaire: Lettres à sa marraine, 1915-1918, Paris, 1951, p.24.
3. Marius Marian Şolea: Limita de existenţă; Editura Ars Doacendi, Bucureşti, 2013, p.57
4. Ion Monoran: Dragă Poezie; ediţie îngrijită de Viorel Marineasa; Editura Humanitas, Bucureşti, 2023, in integrum
5. Vezi Umberto Eco: Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile contemporane; traducerea şi prefaţa de Cornel Mihai Ionescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002
Ion Popescu-Brădiceni
