1. Din mantaua modelului (non)ficţional
Putem vorbi despre prozatorul Adrian Gorun? Aceasta este întrebarea şi ipoteza de lucru, a studiului de faţă, cu un caracter ce ţine pe de o parte de pragmatica limbajului narativ, pe de cealaltă parte – de arhitextualitatea cea mai adecvată unui asemenea demers integrativ şi creator. S-au pronunţat înainte-mi Nicolae Brânzan şi Vasile Gogonea, dar în termeni generici şi informali, filosofici şi analitici.
În ceea ce mă priveşte, posed un orizont relectural oarecum mai adecvat unui gest de o asemenea anvergură, întrucât – pronunţându-mă eu însumi, autorul celor „două primăveri efemere cenuşii-amăgitoare”, se găseşte în faţa… adevărului, ci nu numai în faţa unei aspiraţii nobile şi desigur (trans)personale, dar şi simultan individualizatoare cu dorinţa, legitimă, de afirmare şi acceptare de către critica română contemporană, din Gorj şi din ţară.
Primul aspect al prozei adriangoruniene este cel de frescă: istorică, economică, socială, politică. În definitiv, personajul principal a trăit în două epoci şi le poate, nu numai subiectiv, ci şi obiectiv, compara. Cel de-al doilea aspect este stilul dialogal precum în cărţile, azi fundamentale, ale lui Platon, (dar şi ale lui Mihai Şora ori Şerban Cioculescu, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu ş.a.) ori ale lui Borges (în dialog cu Barnstone, Cavett, Alazraki, Reid, Coleman ş.a.).
Rolul Întrebătorului iese în evidenţă prin alveolarea temelor, motivelor, tiposurilor. Tema vieţii este grefată pe motivul întoarcerii în timp având drept maşină a „călătoriei” memoria pe care Bergson o asimilează cu Homo Fictus şi care transcende Eul auctorial şi autobiografic, de natură strict postmodernistă. Menirea şi maniera acestui trudnic op editorial şi scriitural se trag din mantaua modelului nonficţional american. Originile, copilăria, creaţionismul, naivitatea naşterii, amintirile, icoanele bunicilor, lecţiile celor şapte ani de acasă, (şi corecţiile uneori inerente/ inevitabile), anii şcolarităţii, cu trăiri nemuritoare, chipul sacru al mamei, cei dintâi paşi spre cunoaştere, arta persuadării, evenimentele tradiţionale, bucuriile sărbătorilor (anarhetipice, totuşi, azi), gimnaziul sub semn disciplinar şi competiţional, emoţiile debutului sub efigia lui ordo amoris, dar şi sub marca ludicului erotic, admiterea la liceu etc. dispun de tot atâtea abordări fie frontale, fie exploriale, într-un permanent joc între modelul centripet şi cel centrifug.
2. Făcând parte din generaţia optzecistă
Tehnica elaborării acestui bildungsroman se lasă copios sedusă de metodologia weltanschauungului şi, punctual, accentuez axiologic şi meritul prozatorului autoreflexiv de-a fi menţinut linia narativă liberă, supusă hazardului, antipsiheistă şi ontoretorică. Dar axis mundi/ şi stâlpul central/ rămâne personajul ca atare, developat sistemic într-o derulare convingătoare de amănunte hologramatice, de sincronicităţi – chiar cu autorul eseostudiului de faţă în nenumărate rânduri (vezi episoade precum săcuielul, scrierea frumoasă, cartea de citire, învăţarea pe de rost a unor poezii prea lungi, metafora „elevului fruntaş”, colectivizarea, înmânarea insignei şi a cravatei roşii de pionier sub faldurile drapelului, păscutul vacilor, înmormântarea dascălului ş.c.l.).
În orizontul de receptare povestitor-cititor, s-a schimbat raportul, ultimul implicat şi el în scrierea romanului. Cititorul e asaltat de un nou limbaj, de alt dinamism, realitatea invadează imaginarul, în prim-plan se află – în dilogia lui Adrian Gorun – un homo biograficus, un personaj ce-şi asumă atât realul, cât şi realitatea textului.
Remarc, in integrum, „Prima copilărie” poate chiar şi partea a doua: „Viaţa ca o primăvară” (Gorun, 2018, 5-85) datorită unor elemente surprinzătoare şi viabile pentru un universitar care trece la cea mai elocventă literaturitate, autoreflexivă, pe undeva în genul lui Alexandru Ivasiuc. Făcând parte din generaţia optzecistă, prozatorul se circumscrie deopotrivă programaticului (atunci când tinde spre diversitate, autocenzură hiperlucidă, repliere auctorială, tensiune problematică, redefinirea culturii – n.m.), dar şi prin mobilizarea centrelor de interes ale publicului (colectivizarea, inventarea în comunism a maşinii de mestecat mâncarea, lucrările agricole pe lotul şcolii, moarta lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi păstrarea momentelor de reculegere – în ceea ce mă priveşte, eu am făcut de gardă la tabloul lui din holul Primăriei Brădiceni, patru ore –; abonamentele la „Arici pogonici”, „Luminiţa”, „Săteanca”; învăţarea şi scrierea la lampă până în clasa a VIII-a, campionatul mondial de fotbal, lecturarea lui „Pseudokinegeticos” (de Alexandru Odobescu) – pe care desigur şi el l-am citit cu acelaşi nesaţiu şi sete de spaţiu –; mama, muncitorul la C.A.P., condusul tractorului de către elevul de-a V-a) ş.a.m.d., poezia prozaismului biografist: reverii, fantasme, utopii şi o aparenţă de „cuminţenie” narativă, de transfer a unor experienţe biografice în textul propriu-zis.
3. Câteva ontologii ale nonficţiunii
Şi, totuşi „câteva ontologii ale (non)ficţiunii” se străvăd în materia verbal-nominală din abundenţă a scriiturii din „Primăvară efemeră în toamna unui secol cenuşiu”:
– pierderea unei lumi care poate fi acceptată vrând-nevrând ca un dat al experienţei;
– o tematică filosofică, specificând ontologia textelor postmoderniste şi teoriile ontologiei literare;
– descrierea hermeneutică a unui univers (care în cel de-al doilea volum va deveni una discursivă, operaţională, heterocrosmică)
– tranşarea opoziţiei dintre real şi ficţional dintre istorie şi individ;
– fenomenul oglindirii (mimesisului) presupune relaţia de similaritate, nu de identitate, iar similaritatea implică diferenţa (dintre obiectul original şi reflectarea sa, dintre lumea reală şi heterocosmosul ficţional)
– structura de referinţă cu o punte dublată, cu un câmp intern de referinţă (un univers / o lume semantic(ă), construit(ă) în şi de către textul însuşi şi un câmp extern de referinţă (lumea obiectivă, corpul faptelor istorice, ideologice, filosofice, semiotice, simbologice), constituindu-se într-o geometrie noneuclidiană (cele două planuri se suprapun în multe puncte, însă fără a fuziona într-unul singur); ceea ce înseamnă că mulţi referenţi sunt împărtăşiţi de cele două planuri, posedând astfel o dublă subordonare referenţială).
În consecinţă, protagonistul bildungsromanului constată că, în patrie, lucrurile se schimbaseră radical. Că perioada de „acomodare” cu regimul politic este continuă (ca de mediu cazon), că starea de incertitudine se menţine opresivă, iar cultura formată din ziare e superioară celei epistemice, că lectura clasicilor este superioară celei din „Scânteia” şi din „Scânteia Tineretului”, că în socialism şi în comunism impostura se substituie arhitecturii spirituale interioare (în care armonia să reziste predominantă, propria natură nealterată neîntreţinând gâlceava nici cu sinele, nici cu eul, nici cu supraeul, ba dimpotrivă încercând a reface corola de minuni a unei lumi refugiate în adâncurile neîntinare ale fiinţei).
Ca atare tema heterocosmosului are corolarul de rigoare: funcţia demiurgică /cvasidivină, başca şi vechea analogie între Autor şi Dumnezeu, între roman şi lume. Citez: „Am privit şi privesc, viaţa, încă, viaţa ca o luptă, dar şi ca un dar dumnezeiesc, nicidecum ca o pradă. În copilărie, mă mişcam – ne încredinţează eroul omniscient (doric – ionic – n.m.) – într-un animism general. Totul era însufleţit în mintea mea: pietrele râului, gardurile, brazdele, reavăne întoarse de plug, apa Tismanei, clopotul bisericii cu dangătul său arămiu, focul din sobă, stropii de ploaie, fulgii pufoşi de zăpadă, stelele, Luna… Mai tot. Iar peste toate domina Soarele pe care-l înţelegeam drept Dumnezeiesc al veşniciei”. Prozatorul (şi personajul – n.m.) recurge la cea mai „palimpsestică” poeticitate, prilejuită fie de căderea unei stele, fie de moartea oamenilor fie a oricărei vietăţi din preajmă, resimţită ca o adevărată tragedie, fie de explodarea într-un verde de basm a pădurii, ori de – citez – „pasărea mea (adică a lui – n.m.) de suflet, care mi-a întregit (adică i-a întregit – n.m.) existenţa prin glasul său (al cucului – n.m.) rostit într-o limbă universală… Îi aud (aude – n.m.) şi acum, în suflet, cântatul, îngemănat cu ecoul ce mă (îi – n.m.) răscoleşte… adâncurile fiinţei”. Şi ca orice copil care se identifică cu modelul asumat, eroul nostru optează pentru celebrul cosmonaut Gagarin, visându-se însoţitorul de bord al Laikăi, sau chiar succesorul lui Gagarin ca, ulterior, să aspire la a se face învăţător ca să-i ajute pe copiii nevoiaşi. La Liceul „Tudor Vladimirescu” îi cunoaşte pe profesorii – ca şi mine de altfel tot ca licean – pe Vasile Romanescu, Petre Rădulea, Nicolae Ghinoiu, Ion Manolescu. La Liceul „Tudor Arghezi” din Târgu-Cărbuneşti îi are ca mentori pe: Emanoil Cinteză, Nicolae Pârvulescu, Liliana Manoniu, Şega, Stana, Mănucu, George Viscopeleanu, Iulian Mitrescu, Anton Vişan, Maria Tomescu, Elena Băviţa, Maria Burgiu, Lucica Pipoi, Andrei Baciu, Minodora Şerban, Constantin Mazilu, Lucian Albăstroiu ş.a. Din „Al doilea început” (pp. 126-157) poate fi „enclavizat” / „insularizat” într-o nuvelă de sine stătătoare de tipul celeia lui Dumitru Radu Popescu „Leul albastru” pe care v-o recomand ca atare pentru „nonconfucianismul” ei de sub- şi supra- strat.
4. Ticăloasele „tablouri” cu accente de absurd
În Partea a V-a „Prezentul intermitent”, Adrian Gorun studenţiază la Cluj-Napoca, în fabuloasa Transilvanie, unde se lasă pătruns de iluzia înţelegerii, unde analizează „pe viu” orbirea în faţa aleatoriului / imprevizibilului, unde se iniţiază în spiritul inter- şi transdisciplinar, unde – ca şi mine tot tânăr student – are ca mentori pe Dumitru Isac şi pe Tudor Cătineanu.
De aici încolo, cele două volume capătă aspectul unei sinteze, unei metafilosofii (pp. 183-193) ori de „cronică” a lumilor de militărie (de şcoală de ofiţeri în rezervă” – n.m.).
Când relatează despre rolul cadrului didactic, Adrian Gorun remarcă, din start, regimul în care bietul profesor îşi vedea îngrădită libertatea de exprimare. Tribulaţiile acestuia sunt pe linia dintre ridicol şi sublim (vezi episodul promovării „tovarăşului de la hala de carne”, măcelarul), suferind deseori umilinţe şi dezamăgiri şi producând în cazul său radicalizarea în raport cu „venerabilii” zilei. „Mizeriile” se înlănţuie coşmaresc/ infernal, vicisitudinea regimului totalitar comunist, cu coerciţii de tot felul, întocmai. Pe care doar arta profesorului le poate contracara, făcând repetat (r)apel la conştiinţa propriei valori, la nivelul propriului prestigiu profesional, de pe palierul transvaluativ al propriei existenţe.
După ce absolvă şi cursurile Facultăţii de Drept, Adrian Gorun se mută din Filiaşi la Corpul Şcolar Industrial Motru, unde i se relevă un model cu adevărat naţional de învăţământ liceal şi tehnic profesional. Are încântarea de-a fi beneficiarul unei atmosfere vădit intelectuale. Aici îşi trăieşte viaţa la cea mai mare intensitate.
„Tabloul” etic-moralist şi critic-satiric în care tatăl autorului „Primăveri efemere în toamna unui secol cenuşiu” (Editura Universitaria, Craiova, 2018, 341p.) este în centrul atenţiei, trebuie reevaluat ca simptomatic unei ere „cu accente de absurd” ideologic. De asemenea, „tabloul” cu dorinţa de a solicita un post de procuror, care, instantaneu, începe să semene cu comportamentul procurorilor actuali (mai ales al celor din D.N.A.).
Sper să vă fi convins că o asemenea întreprindere era imperios necesar să apară. Din mai multe considerente. Şi evident, se poate vorbi (şi) de prozatorul post- şi trans-modernist Adrian Gorun. Unul excelent, abilitat şi deosebit de expresiv. Stăpân pe o limbă românească deopotrivă tranzitivă şi reflexivă şi pe inteligenţa întreţeserii de atmosferă a creionării de personaje veridice, grefate pe o energie lăuntrică impresionantă.
Ion Popescu-Brădiceni
