În Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului); Ap. 2 Timotei 3, 10-15; Ev. Luca 18, 10-14, prima dintre cele trei Duminici ale Triodului, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi o Pericopă Evanghelică prin care suntem îndemnaţi să cugetăm cu mare evlavie, deoarece Sf. Ev Luca începe relatarea parabolei spusă de Mântuitorul Iisus Hristos, relatându-ne chiar următoarelele: «Iar pentru unii care se credeau că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi, a spus parabola aceasta», din care noi vom desluşi că Mântuitorul nostru se arată cel mai mare cunoscător şi în acelaşi timp, doctorul sufletelor, în condiţiile în care fariseul era un om de elită, deoarece fariseii erau buni cunoscători ai legii şi se străduiau să împlinească legea mai mult de ochii lumii, dovedindu-se, în esenţă, lacomi şi doritori de a se îmbogăţi rapid, deşi erau urâţi de către oameni, pentru că adesea ajungeau şi în slujba stăpânirii romane. Aşadar, avem de-a face cu două categorii de rugători la templu, fariseul, care părea o elită spirituală a poporului şi vameşul, care părea vrednic de dispreţ şi de blam, deci, un membru credincios şi virtuos al instituţiei religioase, şi un vameş – evident un personaj negativ, cel care ia bani de la aproapele său pentru a-i da străinilor urâţi de conaţionalii săi, iar, pentru că se impune să ne identificăm cu unul sau altul dintre aceste două personaje emblematice, să mai spunem că fariseul este oarecum un păcătos şi că ar trebui să fim de partea vameşului, dar, dacă analizăm şi mai profund problema, ne aflăm în pericolul de a face aceeaşi greşeală ca şi fariseul, când credem că avem înaintea noastră pe cel care greşeşte mai mult decât noi, pentru că am fi îndreptăţiţi să spunem, din clipa în care auzim cuvintele de început: «Slavă Domnului că nu sunt ca el!», mai ales că Dumnezeu ne cheamă să lepădăm din sufletele şi din inimile noastre veşmântul mândriei şi al trufiei, pentru a îmbrăca negrăita haină a smereniei!
“Vă spun, însă, că vameşul s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul”
În această Sfântă Duminică a 33-a după Rusalii, să reţinem că Mântuitorul Hristos a spus această parabolă «unora care se credeau că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii», pentru a încheia pilda cu un foarte scurt comentariu, oarecum surprinzător, adresat tuturor celor care o ascultaseră, pentru că nu-l îndreptăţeşte pe cel care, după chiar spusa parabolei, făcea numai fapte bune şi nu era un mare păcătos, ci, dimpotrivă, părea copleşit de fapte bune! Totuşi, Domnul Iisus Hristos conchide: “Vă spun, însă, că vameşul s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul”, apreciindu-l pe vameşul care stătea la uşă spunând că e un păcătos, fiind cu adevărat un păcătos! În final, Mântuitorul nu întârzie să dea răspunsul Dumnezeiesc, poate ca o sentinţă dintre acelea menite să rămână memorabile, ridi¬cată la rangul de principiu fundamental de credinţă şi de viaţă: “Căci tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14), un minunat principiu cu valoare de Lege, ce nu are prea multă nevoie de comentarii din partea noastră, ca să putem trage din el toată învăţătura. Poate că e necesar să fie lămurite mai întâi «statusul şi rolul» fariseilor, ca să folosim o terminologie psiho-sociologică, poate şi pentru a desluşi mai bine, cine erau fariseii şi cine erau vameşii, pentru că şi despre unii şi despre ceilalţi, avem suficiente informaţii, atât în Sfânta Scriptură, cât şi în literatura vremii. Despre vameşi, am vorbit mai deunăzi şi ştim că erau un fel de perceptori financiari care strângeau impozitele de la populaţie şi care, din pricină că pe vremea aceea nu erau evidenţe ca pe vremea noastră, se dedau la multe abuzuri, iar într-o pericopă anterioară s-a vorbit despre vameşul Zaheu. În schimb, fariseii alcătuiau o comunitate bine văzută de către cetăţeni şi de credincioşi, iar alături de farisei sunt pomeniţi deseori în Sfintele Evanghelii şi saducheii. Fariseii erau iudei evlavioşi, aproape bigoţi, care pretindeau că respectă toate preceptele Scripturii, fiindcă la ceasurile prescrise poposeau oriunde ar fi fost prezenţi, în public sau acasă, făcându-şi rugăciunile cuvenite. Ei chiar ţineau să şi le facă în public, cu cartea deschisă, ca să-i vadă toată lumea, cum că ei îşi fac rugăciunile la timpul potrivit. De altfel, cuvântul fariseu înseamnă ales, pus deoparte, aparte de ceilalţi, altfel decât ceilalţi, vrând să se înţeleagă, prin aceasta că fariseul era un om deosebit, un om bun, un credincios practicant, iar în acest fel, noţiunea de fariseu era considerată pozitivă. Mai târziu, însă, noţiunea a devenit contrariul a ceea ce însemna anterior, pentru că în loc de ales, bun în faţa Lui Dumnezeu, cuvântul fariseu a ajuns ca să însemne făţarnic, adică, om care una gândeşte şi alta face sau una face la vedere şi alta în ascuns, pentru că fariseul respectă ritualul, dar mereu rămâne cu inima de piatră, chiar dacă mulţi dintre aceştia se pretindeau a fi clasa oamenilor pioşi. La rândul lor, saducheii erau gruparea aristocraţiei iudaice, mai ales a aristocraţiei sacerdotale care îşi luau numele de la Ţadoc, cel care fusese mare preot pe vremea regelui David.
“Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”
În Sfintele Evanghelii, alături de farisei şi saduchei apar deseori şi cărturarii, adică, învăţaţii care se ridicau mai ales din rândurile fariseilor şi care puneau mare accent pe studiul Legii. Mai erau şi alte grupări religioase iudaice, de pildă, zeloţii, care erau mai mult un partid politic, fiindcă vroiau să se dezrobească de stăpânirea romană, apoi, esenienii, un fel de ordin călugăresc, care trăiau în comunităţi, undeva pe malul Mării Moarte. Aşa cum se deduce şi din această pilduitoare pericopă, în vremea Mântuitorului, fariseii se pretindeau a fi oamenii cei mai evlavioşi, cu toate că avem înaintea ochilor minţii un fariseu care venise înaintea Lui Dumnezeu să se laude că pe toate le face după cum scrie Legea, prezentându-se în faţa Domnului plin de mândrie. Evident, greşeala cea mare a fariseului a fost aceea de a se compara cu ceilalţi, în loc să se ocupe de el însuşi, de problemele sufletului lui. El se compara chiar în faţa Lui Dumnezeu cu ceilalţi şi se socotea deasupra lor, deci, nu era cu inima smerită, cu sufletul evlavios. În acelaşi timp, fariseul, mândru şi trufaş, îi judeca foarte aspru pe ceilalţi, începând chiar cu cel care se ruga ca şi el, cu vameşul, ca să nu mai spunem că apreciindu-se pe sine şi făcându-se judecătorul celorlalţi, pe care îi dispreţuia, se lua pe sine drept etalon al credinţei, ca şi cum el ar fi fost Judecătorul, ştiind să aprecieze ceea ce e bine şi ceea ce e rău în viaţa celorlalţi oameni. Dar, noi ştim foarte bine că Lui Dumnezeu îi place smerenia, chiar dacă vine din partea unui păcătos care se pocăieşte şi care este mai presus în ochii Lui Dumnezeu, decât un drept care se mândreşte asemeni fariseului. Concluzia care se desprinde este aceea că în faţa Lui Dumnezeu, nu trebuie să ne prezentăm numai cu faptele noastre bune, ci, importantă este şi inima cu care facem faptele, mai ales că pe Dumnezeu, nu Îl interesează să respectăm preceptele de dragul preceptelor, ci, El vrea să le respectăm pentru ca să creeze relaţii bune între noi, oamenii de pe pământ. Mândria se manifestă în viaţa omului, atunci când vrea să se arate pe sine a fi deosebit, mai altfel, mai bun, mai deştept, mai dotat, mai inteligent decât toţi ceilalţi oameni. Scara valorilor o stabileşte numai Dumnezeu, pentru că El ne dă talanţii, El apreciază cât am făcut bine sau rău, iar discernământul infailibil, nesupus greşelii, Îi aparţine numai Lui Dumnezeu. În viaţa lumească, reală prin conotaţia ei, se dovedeşte mult mai valoros lucrul pe care ni-1 dau alţii, decât cel pe care ni-1 dăm noi înşine, iar când ne lăsăm în seama altora să ne aprecieze calităţile şi defectele, chiar şi Dumnezeu ajută la înfăptuirea dreptăţii, pe când atunci când procedăm ca fariseul, făcându-ne singuri dreptate, atribuindu-ne singuri meritele, ba, încă şi judecându-i pe alţii, justificat, ni se atrage atenţia că nu suntem pe calea cea bună. Mândria nu ţine loc de notă de valoare, fiindcă pe aceasta nu ne-o dăm singuri! De aceea, Domnul Iisus menţionează atât de frumos: “Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”, ca o dovadă peremptorie că întotdeauna, măsura virtuţii adevărate şi a creşterii duhovniceşti e aceea care stă pururea îmbrăcată în smerenia cea adevărată! În contrast cu fariseul care îi judecă pe ceilalţi oameni şi care este plin de sine, vameşul zice doar: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului», astfel că Hristos Domnul spune că vameşul s-a întors mai îndreptat sufleteşte decât fariseul. În concluzie, vameşul este chiar pedagogul comportamentului nostru, pentru că el nu-i mulţumit cu starea în care se află, iar de aici înţelegem că Spovedania, nu este un simplu mod de a avea acces la Sfânta Împărtăşanie, ci, starea de pocăinţă este dorinţa fierbinte de a ne elibera de un trecut apăsător şi de a ne schimba viaţa cu ajutorul Lui Dumnezeu! Deoarece există atâtea răutăţi în sufletul nostru, atâtea fapte păcătoase adânc înrădăcinate, pe care numai mila Lui Dumnezeu le poate vindeca, aşa cum vedem şi în sufletul acestui vameş al cărui cuvânt de iertare arăta că este prea încărcat sufletul său de păcate, încât, numai mila Lui Dumnezeu îl poate elibera de ele, e bine ca şi noi să înţelegem că numai Bunul Dumnezeu ne cheamă să «dezbrăcăm» sufletele şi inimile noastre de veşmântul mândriei şi să le «îmbrăcăm» cu negrăita haină a smereniei şi a credinţei!
Profesor, Vasile GOGONEA
PS În Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului); Ap. 2 Timotei 3, 10-15; Ev. Luca 18, 10-14, din data de 17 februarie 2019, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un sobor ales de preoţi şi diaconi, va oficia Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie Arhierească la Sfânta Mănăstire de călugări, cu hramul «Sfântul Ier. Nicolae», din Comuna Crasna, Protopopiatul Târgu-Cărbuneşti, judeţul Gorj.
