“Doamne, învredniceşte-mă să stric tot ce e rău în hambarul inimii mele; să-l golesc, să-l curăţ şi să-l fac vrednic a primi bunătăţile Tale, pe care să le împart şi cu cei care suferă. Aşa, Doamne, dă-mi să umplu jitniţa făpturii mele, inima mea!”
(Părintele Constantin Galeriu)
În prima Duminică a Postului Naşterii Domnului, cea de-a 26-a după Rusalii, Ap. Efeseni 5, 8-19; Ev.Luca 12, 16-21, (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, am ascultat Evanghelia omului pătimaș în bogăție, un om avar din cale afară și egoist, ca un model de la care omul contemporan pleacă și, dacă voiește, se despovărează de grija lumii prin post și rugăciune, urcând spre cer, pentru că am avut cu toţii prilejul de a medita asupra a ceea ce înseamnă o mare lecţie de învăţătură pilduitoare de mare profunzime, care nu se referă la un om anume, cât, mai ales la cel care îl întruchipează pe bogatul lacom, nemulţumitor şi nemilostiv, dar, care poate fi oricare om ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv de bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta, mai ales că în Sfânta Scriptură, bogăţia şi sărăcia nu sunt un scop în sine, ci, ele pot fi un prilej de apropiere sau de îndepărtare de Dumnezeu şi de semeni, morala fiind aceea că trebuie să ne îngrijim de a veghea, să nu avem, cumva, hambarele pline și sufletele goale, ceea ce se potriveşte de minune şi multor oameni din zilele noastre, deoarece omul secularizat care construieşte viaţa fără să se mai gândească la Dumnezeu Dăruitorul, Creatorul sau Făcătorul cerului şi al pământului, fără să mai înţeleagă existenţa, viaţa şi bunurile materiale ca daruri de la Dumnezeu, se aseamănă cu bogatul din Evanghelie care zideşte hambare noi, care adună bunuri materiale, care nu vede ca progres al existenţei sale decât progresul material, fie al bunurilor de consum în societatea consumistă, fie al banilor în societatea marcată de crize financiare, tocmai pentru a înţelege, cât se poate de clar, că modul de acumulare și de utilizare a bogăţiei poate deveni rampă de ridicare sau o pantă de vizibilă cădere pentru om, cu atât mai mult cu cât vedem, astăzi, tot mai multe exemple de îmbogățire bazată pe minciună, furt, nedreptate sau corupție, concomitent cu sărăcirea a tot mai mulți semeni, fiind mai necesară ca niciodată milostenia, ca o dovadă că Dumnezeu ne cheamă ca în post să-l iubim pe aproapele şi să-i dăruim cu milostenie!
Şi Dumnezeu i-a zis: “Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”» (Luca 12, 20)
Poate că nu ne-am gândit niciodată, dar sfatul pe care ni-l dă Dumnezeu ca un Părinte Duminica la Biserică, ar trebuie să fie ca un plan de acţiune pentru noi, pe toată săptămâna, şi ar trebui să începem să-l punem în practică începând chiar din momentul când ieşim din biserică şi să fie pe agenda noastră duhovnicească pentru întreaga săptămână care urmează. De fapt, această pildă nu se găseşte decât la Sfântul Ev. Luca, iar Domnul spune această pildă în urma unui eveniment anume, o cerere care i-a fost adresată, probabil spre sfârşitul misiunii Sale de evanghelizare în Galileea, într o situaţie de confruntare violentă cu cărturarii şi cu fariseii, cărora le răspunde prin pilde înfricoşătoare (“Vai vouă, fariseilor…”). Chiar după această înfruntare, Domnul spune un cuvânt poporului, pentru a-i atrage atenţia asupra ipocriziei («aluatul fariseilor»), a falselor secrete şi a păcatului împotriva Duhului Sfânt, dar, mai ales, pentru a-l îndemna să nu se teamă decât de Dumnezeu. Atunci, un om «din mijlocul mulţimii» îi face o cerere complet nepotrivită lui Rabbi Ieshouah: «Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea». Răspunsul lui Hristos este uimitor şi deconcertant: “Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi”? Acest răspuns este o învăţătură teologică excepţională, ca şi atunci când ar fi spus: Tatăl Meu – Dumnezeul vostru, m-a trimis în lume să mântuiesc omenirea. Nu am venit în lume ca să vă organizez viaţa, să am grijă de afacerile voastre, să construiesc o cetate pământească… Eu, Fiul Lui Dumnezeu, ascult de Tatăl Meu şi fac voia Sa. Eu, Cuvântul Tatălui, dau pe faţă cugetele Tatălui Meu. Nu sunt Avraam, nici Moise: Sunt Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise. Am venit să pun toate în starea lor dintâi, cea din Rai. Am venit să aduc Împărăţia Tatălui Meu pe Pământ! Iată, ce ruptură cu Vechiul Testament şi cu Vechiul Legământ, pentru că Domnul profită de ocazie pentru a ne da o învăţătură importantă asupra pericolului bogăţiilor: Păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa omului nu stă numai în prisosul avuţiilor sale! Şi atunci, Domnul spune pilda bogatului nesăbuit, o ilustrare puternic pedagogică a unui om bogat care e pe cale de a deveni încă şi mai bogat, după cum vedem zi de zi, ceea ce înseamnă că acest exces de bogăţie este complet inutil. Iar unica sa preocupare este de a se întreba, cum îşi va adăposti bogăţiile. Lucrul acesta, aproape ar putea să stârnească râsul, dar, totuşi, acesta este duhul oamenilor acestei lumi, până în zilele noastre, fiindcă acest om bogat ar fi putut să aibă multe alte gânduri prin care să spună: voi da slavă lui Dumnezeu, Care este izvorul tuturor bunătăţilor şi Care este singurul cu adevărat bun, sau: pământul, soarele şi apa mi-au dat recolte bune, de aceea, voi căuta la cei care nu sunt bogaţi ca mine, pentru că nu am nevoie de toate aceste bogăţii, voi dărui o parte din ele… dar, bogatul este întors asupra lui însuşi şi asupra unei bogăţii care îi este exterioară, adică neimportantă, trecătoare (ca şi banii virtuali…). Atunci va «zidi jitniţe mai mari» şi când îşi va fi adăpostit toate bunurile, se va putea odihni, adică, să înceteze a mai lucra, pe când Dumnezeu lucrează fără încetare, şi mai ales să profite de viaţa îndestulată. Am crede că Dumnezeu a spus această pildă pentru timpurile noastre materialiste şi atee, profund secularizate, pentru că auzim acest lucru fără încetare în gura oamenilor din toate mediile sociale şi la toate latitudinile, o beţie a înavuţirii şi orice altceva, în afară de fericirea absolută: «theosis», unirea cu Dumnezeu!
«Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele»
Mântuitorul spune această parabolă în auzul mulţimii, pentru că erau acolo săraci şi bogaţi. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos, nu voia să jignească pe bogaţii care îl ascultau, ci dorea să-i facă să înţeleagă efemeritatea acestei vieţi şi a bogăţiei. Pe de altă parte, nu voia să-i exalte pe săraci, căci sărăcia în sine, fără slăvirea lui Dumnezeu, nu înseamnă nimic. El voia să-i facă să înţeleagă pe aceşti săraci, că starea lor, dacă o încredinţau lui Dumnezeu, era o cale de mântuire mai uşoară decât a bogatului. Dacă ei se simţeau nefericiţi sau în nesiguranţă în ceea ce privea ziua de mâine, trebuiau să înţeleagă, din ceea ce Iisus le spunea, că nici bogaţii nu aveau un spaţiu de siguranţă mare, fiindcă şi ei erau supuşi pierderii averii prin secetă sau eşec, şi ei erau pândiţi de moarte în fiecare clipă. De aceea Mântuitorul Hristos îşi încheie parabola cu următoarele cuvinte către bogat: «Iar Dumnezeu i-a zis: “Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”» (Luca 12,20). Deci, care dintre noi nu se regăseşte măcar parţial în situaţia bogatului şi îşi face planuri pentru o vreme nedefinită? Viaţa noastră şi firea omenească se proiectează în viitor, iar greşeala începe acolo unde uităm de neputinţele noastre şi de dependenţa noastră faţă de divinitate şi zicem: voi merge, voi face, voi vinde şi voi cumpăra, fără a spune: dacă va vrea Dumnezeu!
De asemenea, greşeala începe, când nu implicăm în planurile noastre de viitor şi milostenia faţă de aproapele nostru, fiindcă această absolutizare a vieţii prezente şi această trufie demonică aduc nenorocirea în lume, aduc stăpânirile tiranice, crimele, oprimările şi distrugerea popoarelor. Dacă ţara noastră este astăzi sub cea mai cruntă criză morală, dacă mor copiii în spitale de frig şi de foame, dacă satele ne sunt depopulate, este pentru că unii conducători cred că sunt eterni, că moartea nu stă lângă ei în fiecare clipă, că sunt în afara răspunderilor faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor, iar dezechilibrul lumii de astăzi, sub toate aspectele, îşi are începutul tocmai în această cumplită lipsă: omul îşi doreşte să trăiască făcând abstracţie de Dumnezeu şi de lucrarea Sa în lume şi nu înţelege că această năzuinţă creează o sfâşiere în viaţa lui şi în trupul lumii. Bogatul din parabolă n-a cunoscut până atunci sau n-a vrut să înţeleagă că sufletul este mai presus decât trupul, că sufletul arată asemănarea noastră cu Dumnezeu, că sufletul nu se poate ghiftui cu mâncare şi băutură, ci, trupul face asta, că sufletul nu se poate distra la petreceri şi la mese copioase, ci trupul. Noi trebuie să înţelegem că hrana sufletului curat este iubirea care o am către ceilalţi, este rugăciunea care o fac către Dumnezeu, este bucuria harului care vine din slujbele dumnezeieşti, iar sufletul curat adună în el tot ce-i frumos, de fapt, adună în el dragostea pentru ceilalţi oameni şi pentru Dumnezeu. Dacă mi-e dragă o persoană, atunci iubirea care se cuibăreşte în sufletul meu pentru acea persoană, îmi va folosi să iubesc pe altcineva, mă va ajuta să fiu deschis şi bun cu un alt om, dar mă va ajuta, mai ales, să mă apropii şi să-L iubesc pe Dumnezeu. Aşa cum hrana sufletului curat este îmbogăţirea în Dumnezeu, aşa şi hrana sufletului stricat este răutatea, egoismul, zgârcenia şi suferinţa, este alegerea liberă de a nu iubi pe celălalt şi pe Dumnezeu, iar noi trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne adresează îndemnul ca în vremea postului, să-l iubim pe aproapele şi să-i dăruim cu milostenie!
Profesor, Vasile GOGONEA
