Un baladist al glumei subţiri, un trubadur neo-folk, un fericit al cuvintelor-potrivite, iată doar câteva sintagme ce răsună ca ecouri la lectura poeziei lui Adrian Frăţilă, după ani de când îl „ştiam” din revistele altor h (ore)… Volumul editat recent de „Măiastra”, elegant şi bine stihariat, este unul mai degrabă ironist-postmodernist, cu un discurs-dicteu dezinvolt, dintre cele spontane, de bun versificator, atractiv prin ars-poetismul redefinirii proprii, nu doar a sa, ci a unei generaţii. „Stau cheile pe masă – închise-n strâmt inel / Ca mările de gânduri ce fruntea le-nconjoară / Până încep să ardă în largul lor un fel / De caravele smulse neliniştii de-afară”… („Triumf”).
Poetul este unul deloc livresc, deşi urzeşte inepuizabil mărgărite pe salba cărţii, un „eretic” prin limbaj. Unul dintre cei ce confirmă că, actualmente, poezia românilor este printre cele mai active din lume. Poate că traducerea ei în limbile anglosaxone, mai puţin cele neolatine, ar fi dificilă şi, sigur, ar scădea mult din savoarea aparte a „neaoşismului” nostru de impact cu „violenţa” noilor valenţe semantice ale altora, aşa cum o resimţim noi. Calitatea acestei poezii este şi cea a oralităţii, reductive, totuşi, deci a punerii pe portativ şi cântate mulţimilor, ca a cenacliştilor d’antan. Numai că actul scrierii poetice a fost şi în fapt dăinuie ca unul al însingurării, cerând a fi primit în singurătatea afin-electivă a cititorului. Oricum, Frăţilă nu cade-n eroarea-teroarea unor parafrazişti-parodişti-ventriloci, cum Cărtărescu şi fanaţii „sextualismului” mixtum-compositum acestor ultime două decenii. Vorba lui Ioan Evu, avem o poezie pentru consumatorul de poezie, ca un soi de „drog” psihedelic, niţel naturist, poate din acea idee materialistă remanentă, după totalitarismul ceauşist, via marxismul „beţiei cu Marx” dinescian vs păunescian…, cum şi paraşutiştii de peste Prut, anume că religia este un soi de drog pentru psihic. O fi o atare poezie via „Cadavre în vid” a lui A. E. Baconsky? Cred că NU.
„Ca nişte sarcofage sub zăpezi / Ard litere ce n-au fost încrustate / Dezgroapă-le în taină şi-ai să vezi / Cucuta are chipul lui Socrate” („Erezii”). Magistral poem, ars poetica, al celui ce îşi înţelege rostul în zoon eretismul politikon, al revoltei ca ARTĂ-ARMĂ, dincoace de aluzia la practicile dezhumării din tradiţia resurectă a vampirismului şi priculicilor, vs mausoleismul grotesc kremlinez (!) – în Hermeneialand-ul… automutilării din lazaretul post-post-modernist and emanatus.
Adrian Frăţilă este un poet foarte serios şi atent cu sine, cu noi, cei ce îl vom reciti cu empatia intactă.
Eugen Evu
