De ce-ai scrie poezie, dacă n-ai talent, şi România, după 1990, s-a umplut cu grafomani şi cu scriptormani? Autenticii scriitori sunt – rămân la această convingere – poeţii. Admir deopotrivă proza cu accente poetice de tip Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, D.R. Popescu, Silviu Doinaş Popescu, Ion Popescu-Brădiceni ş.a.
Getodacul e un pseudonim nici prea inspirat nici prea nesemnificativ, dar, în fine, pe autorul real îl cheamă Alexandru Ionică şi-i cunoscut, de pildă, criticului literar, cu şcoală de Bucureşti, Ion Trancău. Dar mie îmi oferă încredere liricii care-şi pot defini maniera, care se cunosc subiectiv şi obiectiv, care se situează înlăuntrul teoriei literare, ci nu în afara sa, care rezolvă deci inteligent raportul imanenţă-transcendenţă arhitextuală şi intratextuală.
Vedeţi dumneavoastră, când un poet care-şi începe o carte (e vorba de „Scrisori sub lună nouă”, noiembrie 2018) cu precizarea că „Această carte va fi ca un jurnal /…/ Ca un refugiu secret, transcendental în care visează să-i fie bine, înseamnă că e un chemat.” E un jurnal autoreferenţial „cu scrieri sfinte”, dar şi cu sentimentul că-i „simplă copilărie”. Un creator de poezie care releagă sacrul de ludic (şi viceversa – n.m.) care solicită drept în Cetate, îi e îngăduit să se exprime liber: „De-acum, îţi scriu un altfel de poem/ Că nu te pot cuprinde în cuvinte / Dar lasă-mă din carte să te chem/ Când îmi va fi dor, să-mi aduc aminte.”
Poetul Alexandru Ionică-Getodacul celebrează dragostea în faţa căreia se închină, îşi adulează şi sublimează iubita, „cu buzele de catifea” şi cu trupul ca un „dumnezeiesc parfum de lăcrimioare”.
Un poem ca „Scrie-mi!” îmi resuscitează din zaţul unor lecturi adolescentine un celebru poem „Libertate” al lui Paul Eluard (Bindea, Cămărăşan, 1970, 222-227). Citez: „Scrie-mi cuvinte de tipar,/ Scrie-mi cu litere de mână,/ Scrie-mi, dumnezeiesc, cu har,/ Scrie-mi ca-n suflet să-mi rămână!”.
Având obsesia scrisului, poetomul izbuteşte, parcă, nişte „fragmente dintr-un discurs îndrăgostit”. Vrea să înţeleagă de ce are obsesia cărţii: „Dragostea dintâi rămâne-n carte,/ În cartea ta cu versuri îngereşti,/ S-o citeşti când vei fi departe/ Atunci când nu mai poţi să-ţi aminteşti.” Poţi reflecta oricât asupra dragostei, dar cum această reflecţie alunecă deîndată în fluxul imaginar, ea nu devine niciodată reflexivitate, ci doar poveste ori dedicaţie (exact ca-n logica lui Barthes, într-o stare de excitare asemănătoare desfătării – n.m.). Iată ce-i zice el prinţesei sale cu suflet de copil: „Tu eşti prinţesa cu suflet de copil,/ Ascunsă-n lacrima lui Dumnezeu” (Ionică-Getodacul, 2018, 10).
Darul-Poem, pentru cea aleasă, e solemn; purtat de metonimia mistuitoare care orânduieşte viaţa imaginară, iar Poetul se cufundă cu totul în el, fetişul potrivit, strălucitor, cel care va întruchipa perfect dorinţa. Darul-Poem este obligatoriu contact, senzualitate, şoptire continuă din grăuntele vocii sale autobiografice ori din cel al iubitei. Iubita şi Iubitul sunt un tot interpretabil a cărui scriitură este „operaţia care-l implică astfel pe celălalt” mult mai profund fiind nu o transcriere, ci o înscriere a subiectului îndrăgostit în (auto)sacrificialitate (Barthes, 1987, 225).
Decis să-i facă iubitei portretul – fireşte pe cel literaturizat – îl circumscrie cultural, asigurându-i dublonoetica dintre imagine şi model, proiectând portretul pe ecranul realului alteritar, încearcă să descifreze / să disemineze structura figurii, să identifice o expresie (expresivitate) şi o duplicare a imaginii, să ducă recurenţa în contragere şi invers, să-i atribuie portretului o stilistică diferenţiatoare ş.a.m.d. (Angelescu, 1985, 14-69). Aşadar, poema „Portretul” e un pivot al metapoeticii Getodaculului, iar Al. Husar ar încadra-o la poetica parţial explicită şi parţial implicită (Husar, 1983, 142).
„Fata cu ochelari” este cea fără de care nu mai poate concepe poezia. Este elixirul său după care tânjeşte, redevenind copil la rându-i. Este, ca la Eminescu, „icoana cu lumini strălucitoare” iar el, cel pururi îndrăgostit, respiră din aerul ei divin, înfăşurat în puritate, şi se autocompătimeşte că nu va putea dezvălui adâncimile-n cuvânt. Din când în când, în poemele acestea muzicale şi ritmate şi rimate corect, melopeice ori de o fluentă simbolistică, minulesciană, câte un vers te obligă să tresari involuntar: „Ca o întruchipare a zeiţei din poveşti,/ Dacă se va regăsi o clipă în descrieri,/ Înseamnă că voi trăi-n vieţile cereşti.”
Motivele şi temele po(i)eticii Getodacului sunt luna nouă, umbra, singurătatea, muntele, copilăria, Divinitatea, antitezele reduse prin conjuncţia «şi» (zboruri şi căderi, gânduri şi vise, ţipete şi şoapte, toate opoziţii romantice, încă reciclabile pe canavaua unei sincerităţi debordante). „Rochia albă” descinde din erotica lui Ion Pillat, care şi ea se adapă iar din imaginarul lui Mihai Eminescu. Ceea ce demonstrează reconectarea la tradiţia ilustră a poeziei româneşti şi la mitologia ei naţional-universală. Câte un vers iluminează ca un fulger, arătând că Alexandru Ionică are talent nativ dar şi într-o doză observabilă lecturi centripete şi centrifuge, menite să coaguleze mici toposuri de vibraţie autentică dar şi de acumulări capabile să se cristalizeze, kairotic: „Şi scrisoarea ţie ţi se-nchină/ Ca în ruga ultimului mit”; „De-aceea mi-ascunde de tine ochii/ Să nu ştii ce flăcări ard ascuns/ Şi-n imaginea acestei rochii/ Mă-ntreb, dar nu mai primesc răspuns.”
Această celebrare necontenită a Celei Iubite devine de la un moment dat oarecum monotonă, dar şi doctrinar-programatică. Râuri de metafore, comparaţii, metonimii, personificări, litote, repetiţii, curg şi în „Scrisori 3D” şi în celelalte „Scrisori sub lună plină”.
Un metapoetician atent, conştiincios, răbduriu, el însuşi bine punct la punct cu regimul orizontului modernităţii, de ordinul poieinului, ar putea elabora un fel de exegeză a tehnicii şi artisticităţii practicate de poeţi în secolele XVIII-XX.
Astfel, poetul caută cuvinte-n constelaţii, pe prinţesa-i din timpul cel interzis, o ţine captivă într-o carte ori are impresia văzând-o pe bicicletă că l-a văzut pe Dumnezeu citindu-i poema secretă. Deci Dumnezeu însuşi e un „cititor” de oameni, dar mai cu seamă a zeiţei din poezia Getodacului.
Efectiv cele trei cărţi sunt un jurnal de observaţie, de interpretare a diverselor apariţii, în cotidianul derizoriu, a iubitei şi a zeiţei sale erotice. Constant, sentimentul iubirii se traduce în variante elogioase, imnice, reveriante, hermeneutice la adresa unei fantasme sacre, dar şi la adresa unei prezenţe reale, profane.
Alexandru Ionică are imaginaţie uneori hugoliană, cosmică, hiperbolică şi o fantezie pe măsură, o capacitate de a traduce orice detaliu anost, derizoriu, exact ca-n „Universul poeziei” călinescian. În „Universul poeziei” G. Călinescu contrazice prejudecata că unele lucruri sunt poetice, iar altele, chipurile nu. O lungă experienţă ne-a dovedit că lucruri socotite multă vreme prozaice devin prin graţia unui poem interesante. Alexandru Ionică – Getodacul presară în textele sale simboluri care-i definesc momentele cele mai caracteristice, prin majoritatea mijloacelor sensibilităţii, şi fantastic: mâna cu unghii colorate, sărutul din palmă, crinul, lacrima, cireşele coapte, îngerul desculţ, cartea-n care au visat prinţese, duşul, inocenţa, numele, părul, gutuia muşcată, steaua de mare, frunza de prun ori cea de plop, de măr, de salcie, ori cea de salcâm, ori cea de arin, de fag, cafeneaua, trandafirul alb, oglinda ş.a.
Finalmente, iubita îi va fi cartea cea de poezii, el urmând a fi doar poetul care-o transcrie neîncetat. Citez patru versuri de o mare emoţie: „Tu vei fi cartea mea de poeme/ Eu sunt doar un poet îndrăgostit,/ Ispăşirea mea de peste vreme,/ Ultimul semn ceresc că te-am iubit!”. Sublim nu? G. Călinescu ar putea să-mi aprobe entuziasmul, dar şi ciuda că în cele trei volume de poezii insule de poezie aurorală, de-o tulburătoare elementaritate, ar putea fi înăbuşite de o retorică mecanică, nemotivată până la capăt. Şi totuşi… Şi totuşi, deschid, la întâmplare, „Scrisorile 3D” şi dau peste o poemă aproape impecabilă „Cărţile” (Ioniţă Getodacul, 2018, 75), ca nici peste trei pagini să primim ca argument al triumfării vocaţiei sale liricoerotice un „Poem sub duş” (p. 78). Transsvaluez în continuare din fiecare volum câte un text: Din „Scrisori 3D” „Poem sub duş” (p. 78); din „Scrisori sub lună plină” „Cuvintele” (144), iar din „Scrisori sub lună plină” „Portretul” (p. 14).
O ultimă admiraţie. Există mult Tudor Arghezi şi Adrian Păunescu într-un asemenea torenţial discurs de etern adolescent îndrăgostit deopotrivă de ambele sale iubiri: femeia şi poezia care, categoric, se confundă într-un tipar imanent-transcendent, profan-sacru, tranzitiv-reflexiv.
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
– Ion Bindea, I. Cămărăşan: Antologie bilingvă de poezie franceză; Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970
– Alexandru Ionică – Getodacul: Scrisori sub lună nouă; Centrul Christian Târgu-Jiu; cu o prefaţă „Erotica rememorării epistolare” de Ion Trancău, noiembrie 2018
– Silviu Angelescu: Portretul literar; Ed. Univers, Bucureşti, 1985.
– Roland Barthes: Romanul Scriiturii; Ed. Univers, Bucureşti, 1987
– Al. Husar: Metapoetica. Prolegomene; Ed. Univers, Bucureşti, 1983
– G. Călinescu: Universul poeziei; Ed. Minerva, Bucureşti, 1971; cu o postfaţă de Al. Piru.
