Î. M-au impresionat lucrările dumneavoastră despre marile personalități ale bisericii noastre strămoșești. De unde izvorăște filonul dumneavoastră de credință?
R. Sunt român, creştin ortodox, precum strămoşii mei. Nu mă închin de ochii lumii aşa cum o fac alţii, ci mă închin din credinţă – educaţie religioasă primită de la mama, Valerica Petrescu şi de la bunicele mele, Lucreţia Spârleanu (n. Popescu) şi Floarea Petrescu (n. Ciofâcă), pentru care mă voi ruga până în ultima clipă a vieţii. Dar, aşa cum se obişnuia în vremea copilăriei mele, am crescut lângă bunica maternă, Lucreţia Spârleanu. Ea a fost cea care mi-a îndrumat profund şi cu mare grijă paşii, inima şi gândurile către Dumnezeu, m-a învăţat să mă închin şi să mă rog. Aşadar, “Bunica, Dumnezeu s-o ierte,/ Mi-a semănat de timpuriu, în suflet/ Tainele credinţei/ Şi rodul lor mă ţine viu”. (Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul)În neamul din care mă trag, pe linia străbunicului Constantin Popescu, au fost şi preoţi. Poate că bunica Lucreţia de aici a moştenit evlavia, chiar dacă nu a crescut în preajma lor. Ea cunoştea foarte bine sărbătorile şi oricine o întreba ceva în acest sens, răspunsul ei era ca şi la calendar. Cunoştea bine vieţile sfinţilor, iar Biblia era nelipsită de la capul patului. Înainte de a ne părăsi a dorit să ajungă la câteva mănăstiri, să se roage pentru sufletul ei şi al celor plecaţi, dar şi pentru noi, urmaşii. Acelaşi lucru pot spune despre străbunicul Savu Petrescu. Nu era zi în care să nu citească o rugăciune, iar Biblia era la loc de cinste alături de candela veşnic aprinsă.Aceste seminţe au încolţit în sufletul meu şi de aici credinţa mea în Dumnezeu. Pentru mine a crede în Dumnezeu înseamnă a fi cu Dumnezeu, a-L avea în inimă permanent, a-L cunoaște prin Duhul Sfânt și a fi învățat chiar de El spre toate faptele cele bune. De aceea mă îndrept cu proiectele mele editoriale nu numai către laici, ci în aceeaşi măsură, şi către slujitorii Sfântului Altar. Aşadar, cărţile omagiale dedicate înalţilor ierarhi Gherasim al Râmnicului şi Nestor al Olteniei, dar şi Preacuviosului părinte arhimandrit Veniamin de la Mănăstirea Bistriţa Olteană, sunt darul iubirii mele faţă de Dumnezeu şi de oamenii care slujesc în dreapta credinţă. Pe linia aceasta, a credinţei, anii copilăriei mele poartă în ei şi amintiri neplăcute. În şcoală se încerca îndepărtarea tinerilor de biserică prin intimidare. La orele de dirigenţie eram sfătuiţi să nu mergem la biserică, să nu ne spovedim şi împărtăşim. Ameninţaţi cu tot felul de pedepse, ne spovedeam pe furiş, dar actul împărtăşirii era pe faţă, părinţii fiind alături de noi la biserică şi cei ce îşi asumau răspunderea fără frică.
Î. După cum am constatat, sunteți un ctitor de monumente de arhitectură dedicate eroilor și marilor personalități culturale. De asemenea, sunteți implicat activ în viața culturală a cetății dumneavoastră. Ce a contribuit la formarea calităților civice?
R. Mergând pe firul genealogic pot crede că moştenesc aceste calităţi din mai multe direcţii. Înaintaşii străbunicului matern, magistratul Constantin Popescu, au lăsat de-a lungul secolelor o serie de urme frumoase în câteva localităţi mehedinţene. Mulţi dintre aceştia s-au afirmat prin actele filantropice, prin construirea de biserici, prin apărarea pământului străbun pe câmpurile de luptă, fiind apreciaţi în rândul boierimii oltene şi muntene şi onoraţi cu funcţii importante; unii dintre căpitanii lui Tudor Vladimirescu se trăgeau din acest neam. Apoi, străbunicul patern, Nicolae Ciofâcă, ţăran de pe valea Verdea, mort la Mărăşeşti în sângeroasa vară a lui 1917, a salvat clopotul şi odoarele din biserica fostului schit Mitrofani în timpul invaziei germano-austro-ungare şi retragerii armatelor române în Moldova. Din păcate, nu a mai apucat să se bucure de nobilul şi curajosul său gest.De asemenea, unul dintre unchii materni, învăţătorul Ilie Zugrăvescu – personalitate polivalentă şi dinamică a învățământului și culturii românești: învăţător, animator și îndrumător cultural, dirijor, folclorist (cu activităţi în centrul Transilvaniei, la Ceanul Mare, în nordul Moldovei, la Securiceni și Bosanci, în Bucovina de Nord, la Nepolocăuți, astăzi în Ucraina, în Oltenia, la Voicești și Crețeni – comuna natală), vestit rapsod popular (ultimul rapsod popular vâlcean autentic) şi unul dintre cei mai mari baladiști ai Olteniei secolului XX și ai începutului de secol XXI, cântăreţ în strana bisericii, un adevărat renascentist al prezentului modern vâlcean, a lăsat în lada de zestre a folclorului românesc un volum intitulat „Lume, eu cânt pentru tine”, o culegere de cântece populare publicată în 1996, sub egida Centrului Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare Vâlcea, prin care a pus în valoare folclorul din arealul viticol Drăgășani, cules de la mama sa, Lina Zugrăvescu (n. Spârleanu), de la unchiul său, Gherasie Zugrăvescu, de la Maria Diaconu, zisă „Baba Mariţa”, de la vestiții rapsozi și lăutari: Gheorghe Uţa (zis Ghicănă), Ilie Badea „al Chivi”, Ilie Sârbu, zis „Milan”, Zarailă şi Din al lui Coadă, toţi din Creţeni, Ion Bârneaţă, din Guşoeni și alții. Ca participant în trei campanii militare pe frontul de est al celui de-Al Doilea Război Mondial (1941, 1942-1943 şi 1944), a fost rănit de două ori și decorat de mai multe ori pentru eroismul său. A fost ctitor de aşezăminte şcolare şi culturale; ctitor de monumente închinate memoriei eroilor și martirilor neamului românesc. În amintirea sa, în anul 2000, la Voicești, judeţul Vâlcea, a luat fiinţă Festivalul Național de Interpretare a Muzicii Populare “Ilie Zugrăvescu”. Tatăl meu, Vasile Petrescu, s-a dăruit toată viaţa comunităţii. A avut şi are încă foarte multe idei frumoase, dar, din păcate, vârsta şi sănătatea nu-i mai permit să le ducă la îndeplinire. Şi de la tatăl meu am dobândit o mulţime de calităţi, inclusiv cele civice.
Î. Ce a fost determinant în lansarea de către dumneavoastră a proiectului “Primul Război Mondial și Marea Unire a Românilor”? Cum s-a concretizat acesta?
R. Sufletul meu, de bun român, patriot şi naţionalist (în sensul frumos al cuvântului), dar şi de istoric, mă obligă la astfel de proiecte. Acesta este cel de-al treilea proiect iniţiat de mine, ca preşedinte al Filialei Judeţene “Matei Basarab” Vâlcea a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor ,,Regina Maria”, în cadrul unui amplu program de cercetare demarat în 2010, sub genericul „Pe urmele eroilor şi martirilor neamului”, în cadrul Centrului de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa” din Râmnicu-Vâlcea, în care activează ca voluntari numeroși istorici, arhiviști, filologi, teologi, ofițeri și generali în rezervă și în retragere etc. Proiectul acesta de pe urmă, intitulat ,,Primul Război Mondial și Marea Unire a Românilor”, pe care îl dedic Războiului Reîntregirii Neamului (1916-1918) şi făuritorilor României Mari (1 Decembrie 1918), este structurat pe patru etape desfăşurate de Armata României: Campania din 1916, Campania din 1917, Campania din 1918 şi Campania din 1919 (Campania României în Ungaria). Pentru fiecare campanie am organizat câte un simpozion, iar lucrările prezentate şi atent selecţionate de către Consiliul Ştiinţific al CCI „Pr. Dumitru Bălașa”, din care faceţi şi d-voastră parte sunt publicate în volumele: Primul Război Mondial și Marea Unire a Românilor – vol. I, 100 de ani de la intrarea României în Războiul Reîntregirii Neamului (1916-2016); vol. II, 100 de ani de la marile bătălii de la Mărăști-Mărășești-Oituz (1917-2017); vol. III, 100 de ani de la făurirea României Mari (1918-2018). La cea de-a patra etapă ne vom referi anul acesta, într-o lucrare separată ce va fi publicată sub titlul: Faza finală a Primului Război Mondial. 100 de ani de la Campania României în Ungaria bolşevică (1919-2019).
Î. Anul 2019 se continuă manifestările dedicate Centenarului Marii Uniri, ce și-a propus istoricul și omul de cultură Eugen Petrescu?
R. Pentru 2019 avem în program mai multe obiective: Simpozionul Naţional de Istorie „România în Primul Război Mondial”, ediţia a IV-a, „Campania românească în Ungaria bolşevică. Centenar”, manifestare ce se va desfăşura la Mănăstirea Cozia, în perioada 2-4 august 2019, pregătirea şi tipărirea volumului amintit mai sus; Tabăra de odihnă, recreere şi documentare pentru copiii basarabeni, ediţia a III-a, organizată sub genericul „Să ne cunoaştem Ţara mamă – România”; construirea a cinci monumente: Monumentul Eroilor comunei Mitrofani, Monumentul Eroilor căzuţi în toamna anului 1916 în luptele duse pe Masivul Făgăraş, perimetrul comunei Câineni (Munţii Coţi, Stârminoasa, Cocorâciu şi Budislavu, punctul Şaua Apa Cumpănită, cota 1800), Crucea Eroilor şi a Marii Uniri (Defileul Oltului), Crucea apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului (Râmnicu-Vâlcea), Crucea Eroilor Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (Râmnicu-Vâlcea), Bustul poetului-martir Vasile Militaru (Ocnele Mari); inventarierea şi descrierea într-un volum a cimitirelor şi operelor comemorative de război de pe teritoriul judeţului Vâlcea; festivitatea dedicată împlinirii a 100 ani de la înfiinţarea Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor ,,Regina Maria” şi lansarea unui volum aniversar. Acestea sunt, în mare, cele mai importante obiective pe care le am în atenţie. Sper să am puterea, timpul necesar şi ajutorul financiar al unor binefăcători vâlceni, altfel nu voi reuşi să duc la îndeplinire aceste proiecte foarte costisitoare.
Î. Știu că sunteți un om prietenos, cu un respect absolut față de valoare, neîmpăcat cu impostura, principial și onest. Ce alte calități îl definesc pe omul Eugen Petrescu? Ce respinge de la unii semeni Eugen Ptrescu?
R. Domnule profesor, nu sunt perfect, știu asta…, dar…, atâta timp cât nu văd nici un sfânt pe lângă mine nu accept să fiu criticat, să mi se pună piedici pe la spate sau să fiu călcat în picioare, asta pentru că ţin la onoarea şi demnitatea mea. În mare, caracterul meu este influenţat de moştenirea genetică, de educaţie, dar se pare că şi de zodia în care sunt născut. Părinţii şi bunicii mei nu s-au încovoiat niciodată în faţa greutăţilor şi nu s-au lăsat umiliţi. Asemenea lor, din naştere am o fire prietenoasă, dar nu slugarnică, de aceea nu-mi place să mă umilesc, să mă las umilit sau să mă las călcat în picioare indiferent de situaţie, indiferent de consecinţe.Chiar dacă sunt scorpion, nu sunt o fire conflictuală şi nu suport conflictele, dimpotrivă sunt o fire sociabilă, prietenoasă. Nu obişnuiesc să jignesc, şi nu accept să fiu jignit. La mine durerea provocată de o jignire durează uneori ani de zile, de aceea încerc, cât pot de mult, să evit orice scânteie generatoare de tensiuni şi stări conflictuale. Dar, ca orice scorpion, sunt sensibil şi uşor de rănit, de aceea, din cauza temperamentului vulcanic şi exploziv specific zodiei şi moştenirii genetice, sunt greu de stăpânit în anumite situaţii. Şi, cum nimic nu este mai periculos pe pământ decât un scorpion rănit este greu să anticipez ce va urma.Sunt un prieten adevărat pentru cei care ştiu să mă aprecieze şi să mă respecte, dar nu suport oportuniştii. Cine este OM, primeşte ce i se cuvine, cine nu … ! Sunt un perfecţionist, de aceea la mine nu există nu pot, ci, eventual, nu vreau. Ard de nerăbdare să rezolv ceea ce mi-am propus. Tot timpul, asemenea părinţilor mei, trăiesc cu gândul că puteam şi mai bine, şi o iau mereu de la capăt, dar, cu siguranţă, dacă încep ceva, indiferent de eforturi, îl duc la bun sfârşit.Niciodată nu am fost mulțumit de realizările mele, chiar dacă unele dintre ele sunt, așa cum le descriu unii dintre contemporani, valoroase, excepționale,…; este adevărat, am făcut lucruri bune, uneori din nimic, la care alții nici nu visează, dar…, cu toate acestea, tot nemulțumit sunt. Potențialul meu este mult mai mare și îmi pare rău că am irosit foarte mulți ani în lucruri mărunte. De aceea, sunt nemulțumit. Sunt nemulțumit și de faptul că România este în continuare o țară bolnavă, din cauza „bacteriilor” comunisto-securiste care parazitează structurile statale și dau peste cap valorile ce pot primeni întreaga societate. Anul acesta urmează să împlinesc vârsta de 60 de ani, dar încă nu mă gândesc la moarte aşa cum fac unii, cu toate că despărțirea de viața pământeană și de cei dragi este inevitabilă, iar sfârşitul poate surveni oricând; este un moment greu, cel mai greu. Cu toate acestea, îmi doresc „să mor zâmbind…, să fac un rol frumos, ultimul şi cel mai greu rol…”, așa cum spunea la 19 octombrie 2006 Bădia – marele actor, „român absolut”, Ernest Maftei, aflat pe patul de moarte la Spitalul Militar din Bucureşti – alături de care am avut onoarea să călătoresc cu ani în urmă, ca vecini de scaun, într-un tramvai pe Calea Griviței.
Î. Vă mulțumesc pentru acest interviu, sper să ne întâlnim la viitorul simpozion dedicat Marii noastre Împliniri Naționale.
R. Şi eu vă mulţumesc şi vă aştept, domnule profesor, ca de fiecare dată, la cea de-a patra ediţie a simpozionul organizat de data aceasta la Sfânta Mănăstire Cozia, cu un studiu ştiinţific de înaltă ţinută, aşa cum ne-aţi obişnuit la ediţiile anterioare.
Interviu realizat de prof.dr.Dumitru Cauc
