Eu am publicat în „Gorjeanul” un eseu, în viziunea-mi proprie, despre poezia lui Dumitru Tătăroiu. Câteva poeme ale acestui poet al dimineţilor de pe Jaleş, râu evocat şi de Lucian Blaga într-un poem filosofic, le-am găzduit în revista „Serile la Brădiceni”: „Mi-a zâmbit o ciută-n vis”, „Pentru oameni, pentru îngeri”, „Epilog sentimental”.
Florian Văideianu a venit cu un alt demers pe care-l consider oportun, salutar, restituitor. Cartea „Însemnări” a lui Dumitru Tătăroiu conţine textele ce i s-au tipărit în „Gorjanul” între anii 1940-1947, acestea calându-se pe linia programatică a ziarului lui Jean Bărbulescu, fondat în 1924, pe care-l reprezint eu, azi, şi în acest context.
Pe 27 septembrie 2015, l-am sărbătorit, la Arcani pe ilustrul profesor, scriitor, cercetător, folclorist, Grigore Pupăză într-un simpozion reuşit, la care a participat şi editorul acestui volum recuperator tot al operei unui arcănean, Dumitru Tătăroiu.
Gestul lui Florian Văideianu îl urmează firesc pe cel comis de mine, când, recent, i-am scos lui Titu Rădoi, postum, o carte alcătuită tot cu o serie de articole apărute în „Gazeta Gorjului” şi în „Gorjeanul” de după 1990. Căminul Cultural din Arcani se numeşte „Titu Rădoi”, Muzeul etnografic se cheamă „Grigore Pupăză”.
Arcănenii ştiu să-şi celebreze precursorii, iar Dumitru Tătăroiu le-a descris poetic una din ocupaţiile lor de bază: dimieria. Lui Dumitru Tătăroiu, iată, i-a venit rândul la anul de graţie 2015, 28 de septembrie dar din iniţiativa unui tismănean inimos/generos.
Dar întreprinderea lui Florian Văideianu, altruistă prin excelenţă, din Tismana, şi postfaţată de doctorul în estetică Ion Mocioi, alt subiect/obiect are: revelarea trăsăturilor esenţiale ale concepţiei şi publicistici: lui Dumitru Tătăroiu, grefate pe o / şi arondate unei / vieţi exemplare, prin cuget şi spirit.
Dumitru Tătăroiu a avut calitatea superioară de a-şi analiza propria existenţă şi de a-i reda autenticul dramatic, desfăşurat sub presiunea unei Istorii zbuciumate, în condiţiile unui război cu sacrificii imense, pentru o ţară locuită mai degrabă de săraci decât de… bogaţi.
În aceste „amintiri din copilărie”, se vădeşte a fi un prozator / un narator creator de atmosferă, descins din Creangă, Slavici, Ibrăileanu şi coleg de generaţie cu Sabin Velican (din „Încântare”). În acest sens, intertextualizat, „Însemnările unui copil de ţăran” sunt binevenite şi dezvăluie Gorjului un memorialist inegalabil, preţios prin aspectul de frescă a unei epoci zguduite de cutremurele unor evenimente tragice.
Însemnările din „Ţara în vreme de război” sunt caracterizate de atitudinea tranşantă, şi de interferenţa socialului cu ontologicul, impregnată de consecinţele unor crize şi de formă, şi de fond: economice, etice, financiare etc.
Publicistul pledează, urgenţial, pentru mai multă decenţă şi seriozitate în abordarea marilor probleme ale ţării de către cei care-i futilizează convieţuirea în detalii nesemnificative / peiorative. Sau subliniază „setea de învăţătură a satului gorjean”, considerată ca singura cale de prosperitate a familiei, sub un regim discriminatoriu, generator de nedreptăţi şi stupefacte măsuri ale unor guvernanţi / ticăloşi şi… antiromâni, ignorând de pildă dezideratul asistenţei sociale, pe cel al creşterii natalităţii, pe cel al progresului, pe cel al educaţiei şi culturii.
Dumitru Tătăroiu propune şi soluţii valide… politic, dovadă că, asemenea oricărui vizionar al vremii sale, probează traducerea filosofiei social-politice în proiecte pragmatice.
Adresându-se celei de-a treia generaţii reliefează cele două mari probleme care ar trebui s-o preocupe: ridicarea standardului de viaţă în rural şi educaţia tineretului, mai exact însănătoşirea ei.
Caligrafia-i „arţăgoasă” pe care a cultivat-o în gazetăria sa a avut acest curaj axiologic: să ia lumea în răspăr, s-o schimbe, să îndemne la răzvrătire ideatică împotriva ei, dacă e bolnavă, putredă, falsă etc., să nu se împace cu acel conformism călduţ, mic burghez, caracterizat de superficialitate şi de lene intelectuală, să militeze pentru reforme pe toate fronturile ş.a.m.d.
Cronica mea se opreşte aici, căci rolul ei e doar de a vă incita la a lectura şi a relectura „Însemnările” din interbelic şi postbelic ale lui Dumitru Tătăroiu fie ele autobiografice fie jurnalistice.
Şi când îmi amintesc că bunicul meu, Vasile Popescu, e câmpofean, iar eu i-s nepot după mamă… o mândrie normală tresare în mine. Iar biata maică-mea era vară de-al doilea cu Titu Rădoi…
