Cum se poate defini o seară perfectă? Ce anume poate să transforme o seară banală într-una reuşită? Să fie oare importantă locaţia? Oraşul în care te afli? Muzica, poate atmosfera, oamenii despre care se mai spune că sfinţesc locul sau este doar o iluzie a creierului, o stare creată de sinapsele neuronale ale fiecăruia.
Visele şi aşteptările individului îl ajută să-şi modeleze de multe ori lumi imaginare sau, cel puţin, lumi îmbunătăţite substanţial. O realitate augmentată sau, cum spun savanţii americani, “augmented reality”. Nu trebuie să fii paranoic, schizofrenic sau “cu capu’” ca să te încadrezi în această ecuaţie mentală. La mine o seară perfectă începe 
înainte de a ieşi. Înainte de a lua cina, înainte de prânz sau chiar înaintea micului dejun. O seară perfectă trebuie să înceapă neapărat cu o dimineaţă perfectă! Cu o cafea lungă, un pahar cu lapte şi ouă fierte cu pâine prăjită, cu unt şi dulceaţă de căpşuni. În ordinea aceasta. Dimineaţa, cronologia este foarte importantă. Dacă una din aceste piese de puzzle lipseşte, nu pot decât să contemplez la o zi ratată şi o seară pe măsură.
Cerul albastru, oglindă a viitorului
O seară perfectă se continuă cu un cer senin, curat şi albastru. Un albastru vâscos, dens şi profund care te învăluie din toate direcţiile şi nu te lasă până n-a reuşit să te binedispună. Centrul civic al unui oraş, cu bănci şi personaje colorate, ritmuri potrivite unei seri de august te face să uiţi de problemele de peste zi. În spatele tău, catedrala arde într-o lumină difuză portocalie, într-un contrast esenţial cu cerul oceanic. Cele două turnuri ale catedralei se înalţă peste peisajul urban şi vestesc, prin clopotele ceremoniale, trecerea neuniformă a timpului. Căci timpul a încremenit pentru mine într-o seară perfectă de iulie, în Timişoara, pe băncile din Piaţa Unirii, dedesubtul unui cer albastru. Ca o maşină a timpului, fotografiile adânc imprimate în hipotalamus îmi oferă, ori de câte ori închid ochii, o imagine completă a centrului şi a atmosferei de acolo. Stau pe bancă şi încremenesc ca un monolit Stonehenge în lumina difuză a serii. Ştiu că albastrul cerului nu e decât o iluzie creată de interacţiunea radiaţiei solare cu gazele din atmosferă şi cu particulele de praf, dar nu îmi pasă. Dacă ochii văd, înseamnă că există! Dincolo de oglinda albastrului, totul e doar o iluzie. O seară perfectă este pentru mine iluzia perfectă. “Ignorance is bliss!” (ignoranţa este binecuvântată).
Silviu Popescu
