– Dle general, sunteţi un vechi colaborator al ziarului Gorjeanul. În urmă cu ceva timp aţi sunat adunarea veteranilor Liceului Novaci. Ce înseamnă pentru Dumneavoastră această adunare?
– Este dorinţa tuturor colegilor mei de a ne revedea, iar iniţiativa aparţine mai multora: profesorul Chiriac, pentru că el este în Novaci, este profesor şi este un apropiat al liceului, apoi doctorul Cioplean şi profesorul Băbăligea din Baia de Fier, Ion Filipoiu, fostul nostru şef de clasă şi nu în ultimul rând al dirigintei noastre, doamna Melencu Ana, care ne vrea alături la aniversarea zilei sale de naştere. La mulţi ani Stimată Doamnă Dirigintă!
– Ce frumos!
– De fapt toţi dorim să ne revedem, iar eu beneficiind de relaţia mea specială cu ziarul „Gorjeanul”, am dat semnalul. În al doilea rând, această reîntâlnire înseamnă mult. Chiar deosebit de mult pentru noi cei care în 1962 părăseam această şcoală precum puii care zboară din cuib când le-au crescut penele. Nici nu ştiu bine să zboare, nici dacă-i ţin aripile şi ei se lansează în neant.
– Şi Dvs. aţi putut să zburaţi, sau, mai bine zis, aţi ştiut încotro?
-Cred că răspunsul este DA la ambele întrebări. Că am putut zbura o demonstrează faptul că toată clasa noastră a reuşit acea „diplomă care aduce pâine” cum spunea profesorul Melencu şi, că am ştiut încotro, o demonstrează culoarea acestor diplome: 22 de profesori, din care 6 de matematică, doi medici, patru ingineri, un subinginer, trei învăţători şi, nu în ultimul rând, trei ofiţeri superiori.
– Sunteţi unul din cei trei ofiţeri, cum aţi ales acest drum? Vă satisface drumul pe care l-aţi parcurs?
-În viaţă sunt întâmplări norocoase şi altele mai puţin plăcute. Eu cred că am ajuns la şcoala de ofiţeri din întâmplare. Pasiunea mea era matematica şi nici nu visam să nu-l ajung pe profesorul Melencu sau să-i depăşesc pe profesorii Pociump, Bondoc, Serghie Leuştean, cu toţii matematicieni celebri din mâna cărora au ieşit alte genii în matematică precum celebrul Cristi Popescu, fiul lui Micu Popescu, stabilit în SUA, doctorul în matematică Ion Chiriac, colegul meu cu care mă băteam de la egal la egal şi mulţi alţii. Faptul că imediat după absolvirea liceului, la 17 ani, m-au primit profesor suplinitor de matematică, a fost ratarea visului meu, pentru că după venirea la catedră a titularei, din iarnă am rămas fără post, am fost încadrat în poliţie ca civil şi de aici am plecat la şcoala militară. A fost dureros, neplăcut, să-mi părăsesc pasiunea, dar cred că a fost o întâmplare norocoasă pentru că în şi cariera militară m-am realizat, zic eu, suficient de bine.
– Într-adevăr, aţi fost un poliţist cu „mână bună” la descoperirea infractorilor, cum se împacă profesia dvs. cu actuala preocupare, cea de avocat?
-Şi aici a jucat hazardul. După pensionarea la 56 de ani din poliţie, am devenit lector universitar, am urmat doctoratul şi intrarea în avocatură a fost un pas care logic. La o aşa vârstă nu poţi sta acasă. Dacă sunt compatibile cele două meserii? Este o întrebare care mi-a fost pusă şi când am fost primit în profesia de avocat. Răspunsul rămâne acelaşi: am antipatie faţă de infractori şi cred că toată lumea are. De aceea eu prefer să asist şi să reprezint mai mult victimele acestora. Şi ele au nevoie de asistenţă juridică, iar în „civil” nici nu se pot descurca fără avocat. În felul acesta mă păstrez în credinţă. Dar să ştiţi că a fi avocat nu însemnă neapărat să-i aperi pe infractori. În primul rând trebuie să aperi legea. Şi ca poliţist eşti obligat să verifici apărarea celui pe care-l cercetezi. Şi dacă, în anchetă pot surveni acte de procedură care le pot aduce prejudicii, avocatul, care ştie mai bine legile, trebuie să corecteze asemenea erori. Nu-i corect şi ar fi ilegal ca să ajungă în puşcărie nevinovaţi.
– Şi mai sunteţi şi mediator…
– Medierea în România s-a născut cam fără aripi. Ideea este de import, iar noi avem tradiţie în a prelua din legislaţia altora, chit că am avut dintotdeauna şi avem celebrităţi în doctrina juridică. Am importat noi Codul penal al lui Napoleon, am importat domnitori străini, darămite o lege a medierii. Rău este că legile noastre de procedură judiciară n-o ajută cu nimic. În plus, românul nostru nu vrea împăcare, vrea judecată, chiar dacă pierde timp şi bani. Atunci când omul va înţelege avantajele acestei proceduri premergătoare justiţiei şi care pot evita judecata, atunci când instanţele vor fi copleşite cu dosare, probabil că medierea în soluţionarea litigiilor şi conflictelor va fi mai căutată. Cei mai receptivi au fost ţiganii, dar ei practică medierea (judecata ţigănească) din moşi-strămoşi.
– Revenind la subiectul nostru, ce ne puteţi spune despre Liceul Novaci?
-Cred că este unul din cele mai bune licee. O spun rezultatele. În 1956, când a luat fiinţă, funcţiona cu o singură clasă la zi şi una la seral. Ştiţi care estre oferta actuală? Şase clase/an şcolar, în condiţiile în care populaţia şcolară din zonă a scăzut faţă de anii începutului. E o diferenţă! Noi am fost promoţia a III-a. Şi cei de dinainte şi cei de după noi au fost promoţii excelente.
– Cum explicaţi aceste rezultate ale liceului Novaci?
-Cred că în joc a fost dintotdeauna seriozitatea şi buna pregătire a cadrelor didactice. Dar, pot să fie dascălii cât de buni, dacă n-au pe cine lucra, munca lor e zadarnică. Aşa că şi elevii au rolul lor. Eu spun că în zona noastră de pe sub munte cartea a fost prioritară altor pasiuni specifice vârstei. Întră în joc şi cei şapte ani de-acasă în care părinţii, oamenii noştri de pe sub munte, mândri şi ambiţioşi, au rolul lor.
– Ce înseamnă această revedere la 50 de ani de la absolvire? Credeţi că o să fie onorată de toţi?
– De toţi nu, pentru că din 34, zece au plecat în eternitate. Dar mizăm pe aproape toţi ceilalţi. Noi am fost o promoţie „unită şi cuminte”, cum ne caracteriza diriginta noastră. Am fost cu toţii prieteni şi ne-am revăzut cu plăcere la fiecare întâlnire aniversară. Ce însemnă această întâlnire? Exact ce spuneam în chemarea lansată: „să mai fim odată copii”!
– Cum credeţi că veţi fi primiţi de profesorii şi elevii de azi ai liceului ?
– Întotdeauna am fost primiţi cu drag. Suntem înaintaşii lor şi cred că au la cine privi. Mai rău este că am programat întâlnirea noastră într-o zi de sâmbătă şi nu se ştie câţi vor fi prezenţi dintre actuali. Din acest punct de vedere şi eu şi alţi colegi am fi dorit ca întâlnirile de acest gen să se facă într-un cadru mai larg, cu prezenţa dascălilor şi elevilor de azi, cu un program mai plin: să vizităm liceul, laboratoarele cu dotarea actuală, să schimbăm impresii, să prezentăm chiar scurte dizertaţii pe teme care-i interesează pe tinerii elevi, etc. Numai aşa noi vom realiza legătura dintre generaţii, iar viitorii absolvenţi îşi vor orienta „zborul” la absolvire. Mă gândesc, şi am asentimentul multor colegi, să propunem Direcţiunii liceului să preia organizarea acestor întâlniri cu promoţiile de absolvenţi, măcar pentru promoţiile de peste 50 de ani. Să vină toţi odată cei din promoţiile respective că şi-aşa suntem din ce în ce mai puţini. Ce frumos ar suna pentru imaginea liceului un proiect „Zilele veteranilor” derulat anual în luna iunie pe două zile, una, să zicem vinerea cu întâlnirea la şcoală şi sâmbăta să fie lăsată pentru „paharul amintirilor” în regia noastră, a veteranilor! Asemenea proiecte se derulează cu regularitate în multe din instituţiile statului: poliţie, jandarmerie, armată, artă, universităţi, etc. Ar fi o problemă de mândrie şi de respect şi pentru unii şi pentru alţii.
– Interesant. Vă dorim să aveţi o întâlnire plăcută dle general şi să vă realizaţi proiectele, pentru că, după cum văd, mai aveţi încă multe!
– Vă mulţumesc şi eu. Salut întreaga redacţie şi patronatul „Gorjeanului”.
Discuţie realizată de Nicu Gîtan
