Era după încheierea celui de-al doilea război mondial, când ”timpul nu mai avea răbdare”, ţara, distrusă şi sărăcită de secetă şi război, fiind de fapt sub ocupaţie sovietică, cunoscând o serie de transformări şi evenimente memorabile, acţionându-se prin toate mijloacele pentru anularea şi distrugerea tradiţionalelor relaţii sociale interbelice, capitaliste şi instaurarea unui regim, zis de democraţie populară, care, de fapt, era, aşa cum s-a şi intitulat, un regim de dictatură a proletariatului.
Evoluând în această direcţie, faptele şi evenimentele se succedau cu repeziciune, iar noi, elevii, la vârsta fragedă a copilăriei şi apoi a adolescenţei, le percepeam , deosebit, în raport cu inteligenţa şi puterea noastră de cunoaştere şi înţelegere.
Astfel, în toamna anului 1946, când eram elev în cls.I a Şcolii Normale, au avut loc, sub presiunea forţelor comuniste, alegerile electorale, disputa fiind între aşa – zisele forţe democratice, respectiv BPD (Blocul Partidelor Democratice) şi partidele istorice, adică Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Liberal, partide care au jucat un rol pozitiv de-a lungul istoriei noastre naţionale.
Aşa cum se ştie, prin trucaj şi falsificare, aceste alegeri au fost câştigate, în proporţii zdrobitoare, de către BPD, având ca simbol „soarele”, creându-se, astfel, condiţii favorabile pentru instaurarea noului regim, un adevărat regim de dictatură, care a adus multe suferinţe poporului, mai ales elitei acestuia, intelectualitatea.
Mi-aduc aminte, cum în acea zi de noiembrie, parcul şi întreaga incintă a şcolii erau pline de oameni, deoarece aci erau mai multe secţii de votare, mulţi dintre ei, holbându-se la tarafurile de lăutari, care nu mai conteneau să cânte, pentru a crea o atmosferă de veselie.
Noi elevii, locuind la internat, ne plimbam în grupuri prin curtea şcolii, privind această forfotă de oameni, fără să înţelegem cu profunzime sensul şi implicaţiile social-politice ale acestui eveniment.
Evenimentele se derulau cu o iuţeală, pe care oamenii, în mare măsură, nici nu le înţelegeau, cele mai multe măsuri erau de constrângere, de anulare a libertăţilor de manifestare şi gândire, viaţa fiind deosebit de aspră în această perioadă, atât din punct de vedere economic, cât şi pe plan politico-social.
Inflaţia luase proporţii îngrijorătoare, banii devalorizându-se de la o zi la alta, o îngheţată, după care, copil fiind, jinduiam, ajunsese să coste 10.000 lei, iar băniciorul de porumb depăşea milionul.
În aceste condiţii, în vara anului 1947, s-a înfăptuit reforma monetară, urmărinu-se, astfel, lichidarea inflaţiei şi a consecinţelor ei în evoluţia economică şi socială a ţării.
Dar, datorită situaţiei economice precare, ţara fiind presată să plătească şi mari despăgubiri de război, deşi armata română participase, prin mari jertfe de sânge, la înfrângerea Germaniei fasciste şi încheierea mai devreme a acestui flagel mondial, inflaţia şi-a făcut loc treptat, treptat, o nouă reformă bănească înfăptuindu-se în anul 1952, noi elevii, primind câţiva lei, în raport de banii pe care îi mai aveam în posesie de la părinţi sau rude apropiate.
Tot prin anul 1947, paremi-se toamna, timp de câteva zile, treceau prin faţa şcolii multe camioane închise, de tip sovietic, pe care le priveam cu mirare, pentru că, în acea perioadă, prin oraşul nostru asemenea maşini erau o raritate. Despre autoturisme, nici nu era vorba.
Am aflat, totuşi, că aceste mijloace auto, transportau tezaurul ţării, care în timpul războiului fusese ascuns în munte, în apropierea mănăstirii Tismana, tezaur despre care nu ştiam prea multe lucruri. De fapt, această avuţie a ţării a luat drumul Moscovei, unde a fost dus spre păstrare şi nu a mai făcut cale întoarsă nici până în zilele noastre.
La finele aceluiaşi an a avut loc, sub presiunea sovietică şi a forţelor comuniste, abolirea monarhiei, instituţie investită şi consolidată de către primul rege al României, Carol I, care a avut un rol de mare importanţă în destinele frământate ale istoriei noastre naţionle, atât el, cât şi urmaşii lui, iar acum, regele Mihai, descendentul acestei familii regale, a fost nevoit să semneze actul de abdicare, ţara fiind proclamată republică, Republica Populară Română. Evenimentul fusese pregătit mai din timp, căci îmi amintesc cum anterior, în timpul unei festivităţi care a avut loc în amfiteatrul şcolii eram îndemnaţi de către un profesor, ca atunci când se va cânta „Trăiască Regele”, care era imnul ţării, cu care se deschidea orice manifestare politică sau artistică, să nu mai aplaudăm, aşa cum se proceda de obicei. Şi nu a trecut mult timp şi evenimentul s-a petrecut.
De fapt evenimentele se derulau cu repeziciune şi uneori, chiar contradictoriu, atât în ţara noastră, cât şi în ţările vecine, care, după război au rămas în orbita de influenţă a Uniunii Sovietice, consituind, aşa cum se spunea atunci, lagărul socialist.
E adevărat, era un adevărat lagăr, unde libertăţile erau doar afirmate, în fapt abuzurile şi atrocităţile erau la ele acasă.
Participând la o activitate politică sau cultural- artistică, în amfiteatrul spaţios al şcolii, priveam în faţă un mare portret în nuanţă albastră, care mi-a atras în mod deosebit atenţia, iar alături era afişată cu litere mari, lozinca: „Trăiască Mareşalul Tito, eliberatorul poporului jugoslav”. Era portretul lui Iosif Broz Tito, conducătorul popoarelor iugoslave, sub conducerea căruia, s-a produs, prin forţe proprii, fără sprijinul armatelor sovietice, eliberarea acestor popoare de sub dominaţia fascistă.
Dar cum acest mare om de stat nu a acceptat dominaţia rusească, peste câteva luni, poate un an, a fost declarat ca fiind un trădător, un călău, un duşman al socialimului, chipul său fiind caricaturizat în fel şi chip şi afişat peste tot, pe întinsul ţării. Era înfăţişat ca un călău cu barda la brâu, o coadă de topor, care submina sistemul socialist.
Din această cauză, graniţa noastră cu Jugoslavia era straşnic păzită de grăniceri şi celelate forţe de ordine. Circulaţia în această zonă, chiar cu trenul, se făcea pe baza unei autorizaţii de frontieră, care era absolut obligatorie.
Pentru mine aceste măsuri au fost un mare ghinion, căci, fiind chemat la încorporare în armată, după primul an de învăţământ, pe care l-am efectuat în comuna Lăpuşnicul Mare, din fostul raion, Almăj-Mehadia, azi judeţul Caraş-Severin, şi trebuind să mă prezint la comisariat la Mehadia, la ora 7, în zona Orşovei am fost coborât de către miliţie din tren, pentru că nu aveam această autorizaţie de frontieră, ajungând, astfel, cu întârziere la Mehadia, când camarazii de încorporare, deja plecaseră la Zalău, unde era o şcoală de ofiţeri de rezervă, mai ales pentru cei care aveau studii. La această unitate militară stagiul de armată era redus la un an şi jumătate, iar eu, din cauza întârzierii, a trebuit să mai stau două zile în Mehadia, până a venit seria următoare de încorporare, efectuând astfel trei ani de armată la arma- grăniceri, un timp destul de îndelungat, care, într-un fel m-a afectat în cariera mea de dascăl.
Perioada de după război, care a coincis cu primii mei ani de elev la Şcoala Normală, a fost plină de greutăţi şi suferinţe, pentru întregul popor, atât datorită distrugerilor de război, a obligaţiilor şi datoriilor de război care ne-au afectat ani de-a rândul, cât şi datorită secetei deosebit de severe din anii 1945-1946, ceea ce au dus la o stare de foamete, oameni nemaiavând cu ce se hrăni, fiind lipsiţi, în primul rând, de mălaiul cel de toate zilele, căci porumbul, cultura de bază, a fost aproape complet compromisă. Ca urmare, oamenii trăiau de pe o zi pe alta, încercând să împrumute unii de la alţii câte un ciurel de făină de porumb, pentru a asigura minimum de existenţă, mai ales pentru copii. Pentru a se descurca cât de cât, locuitorii satelor de munte, aşa cum era şi comuna mea, Brădiceni, se întovărăşeau câte doi-trei, fiecare contribuind cu câte un cal sau cu căruţa şi plecau după porumb „La Vale”, ziceau ei, adică spre regiunea de sud a Olteniei, de unde se întorceau peste câteva zile, pe baza unor schimburi de produse, cu câţiva saci de porumb, pe care îi împărţeau între ei.
Asemenea lipsuri şi greutăţi se răsfrângeau negativ şi asupra noastră ca elevi, care deşi locuiam la internat, trebuia să aducem la şcoală, toamna, la început de an şcolar, o cantitate însemnată din alimentele de bază, sarcină, pe care, uneori, din cauza sărăciei nu o puteam onora şi de aceea riscam să nu fim admişi la masă sau chiar să fim eliminaţi din internat.
Dar, cu toate greutăţile, anii au trecut, iar evenimentele care produceau schimbări de la o etapă la alta, se răsfrângeau în istoria ţării, precum şi în conştiinţa noastră.
Se cunosc bine aceste evenimente ale perioadei, consemnate de istorie: naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, a industriei, lichidarea partidelor istorice, respectiv Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Liberal, împovărarea ţăranilor cu cote apăsătoare de produse agricole, mai ales cei care erau consideraţi chiaburi, deşi aceştia erau cei mai harnici gospodari ai satului, constituirea primelor gospodării colective, care au afectat dramatic existenţa şi demnitatea tărănească şi multe alte măsuri care au dus la instaurarea dictaturii proletariatului, aşa cum de fapt, se intitula forma de stat- stat de dictatură a proletariatului. De fapt nu era o dictatură a clasei muncitoare, ci a reprezentanţilor ei, comuniştii, care în acea perioadă au luat măsuri de o aberantă absurditate, provocând oamenilor şi mai ales intelectualilor multe greutăţi şi suferinţe morale, care le-au afectat întreaga existenţă, mulţi dintre ei pierind în închisori sau suferind ani grei de temniţă pentru manifestările lor democratice şi liberale.
Prof. Nicolae Dragotă
