Dragii mei,
Din câte se spune, oriunde și oricând, în ceruri și pe pământ, pentru oricine și orice a fost și este încă un început. De pildă ciorapul își are urzeala în nodul dintâi și primul coclete, norul, în șoapta peștilor și valurile mării, pomul, în culoarea fructului și sâmburele încolțit, zborul rândunicii, în ideea de zbor, omul, însă… în ideea de început al începutului. E, aci e aci! Cum să-l dibui? Teologia zice într-un fel, știința, în altul, filosofia, mai ales asta, modernă, ne spune că batem câmpii cu tot felul de întrebări fără de rost și, evident, puse destul de prost. Și unii și alții s-ar părea că au dreptate câtă vreme cam toți acceptă fie rostul cu rost, fie rostul fără rost. Ca să ne înțelegem, nu ca ăștia, îi știți voi, care una zic și alta fac, rostul, în prima fază, tinde spre sens, iar în a doua, spre ceea ce noi numim, în genere, scop și nu o gaură în gard, la care se gândesc ai de gură- cască. În consecință, reformulând, în primul caz avem de a face cu sensul cu sau fără, sens, iar în al doilea, în acel rost cu sau fără rost am avea scopul cu sau fără scop. La prima vedere, expresiile par a fi banale jocuri de limbaj, însă pliate pe context, ele capătă, cumva, și putere, și înțeles. Adică, pătrundere, cuprindere cu mintea, comprehensiune. Mergând ceva mai departe, sub imperiul eticii sau moralei sociale (să o lăsăm pe-aia socialistă, că încă pute!), atât scopul, cât și sensul își găsesc rădăcinile în relațiile bine-rău, urât-frumos. …Însă, cu toată relaționarea de tip rațional, sunt chestiuni care merg dincolo de firesc, dincolo de explicația logică de tip cauză-efect. Bunăoară, în mod firesc, dacă oricare dintre noi n-am respecta regulile de igienă, de hrană etc., treptat, imunitatea ne-ar juca farse și ne-am îmbolnăvi. Iar de aici, suferința, apoi revolta împotriva cerului, ca și cum, de-acolo, din cer, ar veni toate, și doar rar, împotriva omului, de cele mai multe ori, singurul vinovat al celor întâmplate.
În zona nefirescului, am plasa-o, de exemplu, pe femeia fără vârstă, fără nume, fără casă, venită parcă de niciunde, rămasă pe lângă moara satului meu, după Războiul al Doilea Mondial. Marița de la Moară! Așa o botezaseră sătenii, iar noi, în anii copilăriei, ne feream de ea ca nu cumva să-i sară din păr sau dintre sâni, purecii, păduchii sau șoarecii. Dormea cu ei în ieslea unui șopru, alături hoardelor de șobolani.
– Fugiți păcatelor și mâncați și voi de la ăi de au! Fir-ați ai focului!- blestema ea în timp ce se lua cu o joardă după ei.
Înainte din naționalizare, trăia din ce îi dădeau morarii. Mai târziu, când statul abia a lăsat-o să doarmă în acel grajd, ea, femeia fără vârstă, fără nume, a rămas la mila satului. Îi amestecau oamenii în niște oale slinoase, pe la pomeni, varză cu fasole, cu de toate. Le așeza la capul ieslei în care dormea. Primea și mălai și pâine. Bucățile mai mari le atârna, ca pe niște șunci, de grinda șoprului. Înainte de a le mânca, le bătea cu un toiag. Le încerca. Sunau ca toaca! Mânca Marița din mălaiul și pâinea înmuiată, din bucatele stricate, uneori pănă la o altă pomană, chiar dacă mucegaiul dădea să iasă afară din oală. Uneori arunca firimituri și șoarecilor ce îi stăteau în preajmă.
– Fir-ați ai moarti! I-a uite-i, fată, poftesc la mâncarea mea! – bolborosea ea, de una singură.
– Fă, o să te îmbolnăvești dracului și o să mori! – îi mai ziceau sătenii.
– Moartea își are și ea socoteala sa! Acu e încolo, mai la deal! – le răspundea Marița în doi peri.
Știa, parcă, mersul ei, al morții, și pe al celor ce aveau să dea colțul.
Când avea ea chef de viață și i se părea că raiul ar fi cumva în curtea grajdului, pe lângă ea, dădea chiot! Uă-uă-uă, ă, uă-uă-uă,ă ihi-o, ihi-o, ihi, ihi, ihi-o!”. Înțelege-o dacă poți!
Asemenea Mariței, Nicu lui Mitroacă! Singura lui ocupație în viață a fost să tragă, după datină, clopotul la cei ce mureau. Ăsta rar mânca vreo ciorbă. Trăia, de primăvara până toamna, târziu, cu tot felul de ierburi, cu pere pădurețe, corcodușe, măceșe, iar când cădea omătul, înghițea boabe de porumb și bea apă după ele. Iarna, când crăpau pietrele de ger, făcea rondul prin sat. Nu știa ce-i acela foc în sobă… Mergea așa, cu capul înfipt în piept, pe drum la deal și la vale, bombănind ceva. Uneori se oprea împiedicat. Parcă se întâlnea cu Dumnezeu. Își scotea căciula, dădea bună ziua, apoi zâmbea.
– …Eu?! Bine, ce să zic… Bine! Ca pe-aci pe la noi! Nu vezi, a venit iarna! Bine, ce să zic…?! Dumneata?! – întreba și se bâlbâia, cumva, între un trecut și un viitor doar de el știut.
Și Mitroacă, și Marița au apucat aproape 90 de ani. Nu tu doctor, nu tu spital, nu tu ajutor social…
Dar dacă cele spuse mai sus țin de firescul nefiresc și invers sau mai degrabă de ceea ce numește Karl Popper cunoașterea ce împiedică adevărata cunoaștere, alte chestiuni ale vieții încurcă și mai rău ițele finței pe cărările ființării ei.
Fără să vreau, mă întorc în anii copilăriei. Într-una din discuțiile noastre trecute, vă spuneam că și eu m-am dus la școală, că acolo și pe mine m-a tras doamna de urechi pentru că nu mi-am tăiat la timp unghiile sau că aveam mâinile murdare, că nu făceam, tot timpul, urechile pâlnie, că, obosit, moțăiam la ultimele ore etc. E, toate cele, dacă stau strâmb și gândesc drept, erau cu scop. Din fiecare întâmplare, de la o zi la alta, tot învățam ceva. V-am mai spus, un fel de eliberare am simțit-o abia atunci când știam deja să scriu și să citesc. Mă plimbam cu gândul prin cărțile copilăriei, după cum îmi poftea sufletul, citind când mai cursiv, când pe litere.
Toate bune și la locul lor până în zilele de dinainte de a-l înmormânta pe Dej. Atunci, ne-a scos doamna în curtea școlii, în recreația mare și ne-a pus aliniați, în poziția de drepți, cu mâinile lipite de corp și cu capul înclinat. Toți cu cravatele de pionier la gât, minute în șir. Am ținut, în acest fel, zile la rând, momente de reculegere pentru cel decedat. Între drepți și iar drepți, nu tu lecții, nu tu povești, nici măcar tabla adunării sau înmulțirii, ci toată sporovăiala învățătoarei era despre tovarășul Gheorghe Ghiorghiu Dej. Noi nu-l știam, nici nu ne încânta precum Făt- Frumos din povești, iar uneori de atâta nemișcat, copii fiind, când în front scăpa careva vreun pârț, ne umfla râsul, iar învățătoarea nu mai contenea cu trasul de urechi. Acasă, când te vedeau ai tăi cu ele învinețite, gândeau la faptul că n-ai fi fost, cumva, cuminte și te luau și ei cu joarda.
– Fir-ai al afurisitului să fii! Păi, de-aia te-a dat mumă-ta la școli? Să cheltuie bani și vitele să zbiere în curte? – se necăjea bunica, apoi, a doua zi, o aștepta în drum pe doamna.
Ca să scăpăm de ăle ciufuleli, n-am mai mâncat niciunul dintre noi, copiii, fasole, mai bine de vreo două luni. Ne pricăjisem rău!… Cu ce scop o fi trebuit să stau în poziția de drepți, mă minunez și mă întreb și acum?
…Fie! Treacă de la mine! Însă când nici nu apucaseră apele să se limpezească bine, când în cuiul de pe peretele clasei dinspre răsărit, încă nu apăruse altul să urce, doamna, în loc de povești, ne învăța zilnic chestiuni de genul: ,, Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare…, Apoi, ,,să trăiți! …Spre propășirea și înălțarea societății socialiste pe cele mai înalte culmi! Iar când deja îl agățaseră în cui, ,,Poporul, Ceaușescu, România! Să trăiți!” La vremurile de acum, ,,să trăiți bine”! Mă rog, cam tot un drac e! Să trăiți astăzi, să trăiți mâine, tot în poziția de drepți, paradoxal, ne-am cocoșat, îngenunchind de mici, devenind mult prea devreme slugi. De ce am tot strigăt atunci întruna ,,să trăiți”, am înțeles, însă de ce o trebui să strigăm și acum…?! E chiar de neînțeles! Iar de aici, dacă nu ne acceptăm în condiția de dobitoci, iată și scopul fără scop, evident cu un început în graiul celor ce, peste noapte, se inventaseră jurnaliști, scriitori, poeți. Las la o parte cadrele înrolate în partid!
Fraților, nu pot încheia aceste rânduri fără a vă spune că de la același ,,să trăiți” au răsărit ca ciupercile după ploi, delatorii. Au răsărit dintre puieții neamului, dintre lingăii și lătrăii fițuicilor, dintre ticăloși și ai de târâie- brâu, au răsărit chiar și din acel banal etc., călcând până și peste ai lor morți. Au răsărit, apunând ca oameni, câtă vreme au devenit curve ordinare pe centurile de lut ale lumii. Despre Scârță, Ștepârță, Lulescu, Ghecurcu, Milulalitră, Prepuță, despre Turbați, Țârdei, Joiține, Cacavele și alți rahați împăiați (mulți, nu glumă!) o să vorbim mai pe îndelete în viitor. Până atunci, nu uitați că ei sunt încă duhoarea timpului. Put din cap până-n picior a bodegă și poșircă. Și asta nu ar fi nimic, dacă sufletul nu le-ar puți a căcăstoare în fundul curții! Oricât s-ar spăla și respăla, ambala și reambala, băgându-se singuri în seamă, miros al dracului! Mai ales când umblă bățoși prin urbe, filosofând acum și fără dinți, despre cum ar fi fost la vremea lor ca telectualii țâvnoși. La un adică, ei (că doar la asta se pricep) și acum ar fi dispuși cu ,,să trăiți, tovarășe Lenin, te slăvim, partid iubit…” Puneți și voi pe cine vreți în locul formolizatului sau în locul partidului și… Ba nu, în locul partidului nu, pentru că niciodată nu se știe ce o să iasă! Mai bine să-i pomenim pe ai de gură – cască și ,,operili” din ,,Antologia rușinii”, ,,operii” mult slăvite și premiate de către ai noștri distinși URS-ari!
,,Tovarașe Nicolae Ceaușescu, /Tovarașa Elena Ceausescu,/Vă mulțumim fierbinte/Din inimile noastre de copii/Că viața ni-i frumoasă;/Azi, ale patriei vlăstare,/Si mâine, comuniști cu brațe de oțel,/Vom duce România mai departe,/Spre comunism-Mărețul nostru țel!”
Sau:
,,Înnoire” (Contemporanul, nr. 34, 24 aug. 1962) ,,Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutațiile profunde, determinate în conștiință de ideea socialismului, promovând idealuri de viață noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre… Noul conținut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construirii societății fără exploatare, de reflectarea procesului adânc în care esența umană eliberată de vechile orânduiri este redată omului. (…) Înzestrați cu cunoașterea științifică a realității, scriitorii noștri reflectă cu perspicacitate desăvârșirea făuririi construcției noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societății viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluției”.
Pentru alternanță și divertisment, ca să vedeți ce recitau copiii, pe scenă, la sfârșitul anului școlar!
„Partid” (1983, de un alt cine… ?!!!):
Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv / Cu-ntâiul plâns în curtea școlii sub castani / Când clasa mea primea cravata roșie festiv, / Și sufeream respinsă grav de colectiv / Că nu-mplinism încă nouă ani. // Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros, / Cu brațul ridicat deaspura frunții mult, / Simbolizând că viața-mi va fi socotită mai prejos / Decât tulburătorul luptelor tumult, / Că niciodată n-am să mă separ orgolios / De imnul colectiv și luminos. // Candoarea scrijelată de mâna ta lucid / În ochii mei, dramatic deschiși spre mâna ta, / Oricâte maluri s-ar sedimenta, / Nu-mi vor putea-o șterge. / Candoarea ca un zid / Va măsura maturitatea mea, Partid.
…Alt text de același, ghici cine?
,,Mult stimate tovarășe secretar general Nicolae Ceaușescu” (1981, ghici cine?): Domnia Voastră ați instaurat legalitatea, dar ați lichidat și un anumit monopol care a existat până în anii 50, și nu numai până atunci, și care tindea să împartă pe scriitori în două, cei care erau cu literatura și cei care erau împotriva partidului. Ceea ce am numit eu «Politica Ceaușescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte puțini, de a se erija ca adevărați iubitori de țară, a iubirii de partid.”
Ar mai fi dintr-ășia care au lins în cur și așteaptă acum, la rându-le, să fie și ei linși. Și, deși la propriu, sfoiegiți, din păcate, sunt! Idolatria, narcisismul, cultul personalității, concept. dar și plăcerea tartorului în iad, înscăunat într-un perfect perpetuum! Deocamdată, mă opresc aci! E, ce ziceți, se simte, nu? Mie îmi pute, ca pe vremuri, a suflete împuținate și a creiere stricate sau mai delicat spus, miroase al de gură- cască și rostul lor fără de rost, despre care vă spuneam mai la început.
PS. Cu asemenea înaintași, încă prezenți și încornurați, ne mai putem mira că suntem un popor de rătăciți, fără de identiate, ce se închină la te miri ce fel de moaște?
Nicolae Bălașa
