După cele o sută de pagini monografice, lucrarea „Familia Culcer – pagini de istorie”, semnată de Dumitru-Valentin Pătrașcu, reproduce memoriile Anei Culcer (1859-1944). Soție a doctorului Dumitru Culcer (1850-1927) și mamă a cinci copii, dintre care Max Culcer va duce mai departe legatariatul profesiei medicale, Ana Culcer, prin paginile scrise, vădește nu numai o conștiință lucidă a vremii sale, dar ilustrează și un talent aparte de memorialist, pe latura observației morale și portretistice.
„Memoriile”, ce acoperă trei caiete, vin din diferite etape ale vieții (împreună cu scrisorile soacrei sale, acestea au fost donate Muzeului Județean „Alexandru Ștefulescu” din Tg.-Jiu de către ing. Gabriel Culcer, autorul unei monografii genealogice a neamului, atotcuprinzătoare și unică sub acest aspect, din care se pot citi fragmente ample pe blogul administrat de scriitorul Dan Culcer, el însuși un demn urmaș, stabilit în Franța încă din 1987, ca disident politic).
„Amintirile” Anei Culcer (pp.102-188), între care ultima, scrisă în 1935, evocă „revoltele de la 1907”, care la Dobrița nu au existat tocmai datorită unei bune relații avute de țărani cu proprietarii din partea locului, prezintă un interes documentar aparte, atât pentru cunoașterea detaliată a unor aspecte de familie cât și pentru reliefarea unor întâmplări trăite și personalități cunoscute. Mai întâi este evocată, cu tranșantă obiectivitate și spirit detașat, viața familiei lui Barbu Bălcescu, mare proprietar și om de influență, ajuns în 1874/75 primar al Craiovei. Vestea numirii o primește acest fiu al Zincăi Bălcescu pe când se afla în vilegiatură în stațiunea austriacă Ischl, unde cele trei fiice ale sale (Olga, Zoe și Ana) îl pot vedea pe împăratul Austro-Ungariei împreună cu Wilhelm I al Germaniei. La întoarcere, familia oprește la Salzburg pentru a vizita casa-muzeu în care s-a născut Mozart, asistând apoi la spectacolul ”Aida” de Verdi.
Descendent al uneia din cele mai bogate familii din Craiova, Barbu Bălcescu ducea o viață îmbelșugată, casa lor cu grădină fiind deschisă oricând musafirilor. Aici Ana Bălcescu, mezina, și surorile sale, Olga și Zoe, au cunoscut, la reuniunile date, o galerie întreagă de personaje (militari, avocați, medici, profesori, gazetari, politicieni, femei distinse), cărora memorialista le schițează portretele din puține linii, știind să rețină esențialul și să-și exprime simpatia sau reținerea. Gustul ei e net – cutare chipuri sunt „urâte”, altele „drăgălașe, „frumoase” sau „simpatice”, nefiind ocolite eventualele defecte.
Înaintea de căsătoria ei cu dr. Dumitru Culcer, mai în vârstă cu 10 ani, Ana Bălcescu avusese „multe partide între care unele cu care aș fi ajuns la o poziție foarte înaltă”, însă a rămas conștientă că fiecare avem „un destin care ne mână unde ne e ursita”. În finalul însemnării memorialistice de la 1900, își face bilanțul vieții, neuitând să menționeze regretul de a nu se fi dedicat artei muzicale: „Cum a fost, a fost bine. Cum n-am fost egoistă ar fi fost poate mai bine să nu mă mărit deloc, să mă fi perfecționat la canto sau la pian.”
Foarte interesante sunt paginile în care evocă întâlnirile „admirabile” cu mari spirite. Astfel, pe când încă era fată, îl cunoscuse pe I. L. Caragiale, care ar fi fost trimis la Craiova de principele Știrbey „pentru a publica o foaie politică zilnică în vederea alegerilor”. Dramaturgul, care ar fi rămas la Craiova „două luni”, și-ar fi petrecut o mare parte din timp în casa lui Barbu Bălcescu. Întotdeauna „bine dispus, plin de glume și de spirit”, autorul recentei „Nopți furtunoase”, în jur de vreo 28 de ani, era redactor la ziarul „Timpul”. El sosise la Craiova la scurt timp de la întoarcerea de la Viena „unde auzise opera Don Juan”, a cărui uvertură i-o cântă la pian tânăra inițiată în tainele muzicii (într-adevăr, de Sfintele Paști ale anului 1879, Caragiale fusese luat la Viena de Maiorescu pe spesele sale, pentru a vedea unele reprezentații teatrale). Multe din tipurile („ridicole apucături”) și expresiile din viitoarea „Scrisoare pierdută” – scrie Ana Culcer – sunt inspirate din mediul social craiovean. Convinsă că dramaturgul „a păstrat toată viața lui o mare admirație pentru mine”, memorialista consemnează și reîntâlnirea, la „doi ani după ce mă măritasem”, din casa lui Titu Maiorescu, „la o serată literară”, unde Caragiale ar fi citit D-ale carnavalului.
Cu același prilej, cele trei surori l-au revăzut pe Vasile Alecsandri, distinsul rapsod cu cap „à la Lamartine”, „cu profilul său de cameu, cu surâsul mulțumit pe buze”. Vizita poetului în loja de unde tânăra Ana urmărea, împreună cu soția lui Theodor Rosetti, fratele Doamnei Elena Cuza, prima reprezentație a dramei „Despot-Vodă” este iarăși prilej de prețuire a „vestitului Alecsandri”.
Căsătoria surorii sale Zoe cu juristul Nicolae Mandrea, președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, i-a prilejuit Anei Bălcescu/Culcer cunoașterea unor reprezentanți de frunte ai „Junimii” bucureștene, ale cărei reuniuni săptămânale aveau loc în casa lui Maiorescu, „fost și viitor ministru și critic însemnat”. Aflăm astfel că doamna Clara Maiorescu împreună cu fiica Livia „veneau aproape zilnic să vadă pe Zoe”. Dacă doamna Clara îi pare „o berlineză de bună condiție (…), luată din amor”, soțul acesteia ar fi „un Don Juan, nepocăit”, înșelând-o „chiar în casa ei cu rude apropiate și prietene intime…” Dr. Kremnitz, soțul „tinerei și cochetei” Mite, „îngrijea de soru-mea”, scrie Ana Culcer, observând totodată că soția lui Maiorescu, Clara, suferea de „superioritatea bărbatului” și se străduia să asigure fiicei sale „o cultură vastă”…
În aceeași societate, cunoaște și alți oameni de seamă ai vremii, dintre care se cuvine să stăruim puțin asupra lui Mihai Eminescu:
„Pe Eminescu l-am cunoscut tot cam în același timp, adică vreo doi ani înainte de a mă mărita (1882, n.n.), dar l-am văzut și cunoscut mult mai puțin. Era înalt (sic!n.n.), palid și mai puțin frumos ca portretele lui. A venit la noi să vadă pe cumnatul meu Mandrea care-l proteja, și care vrând să-i procure nițică odihnă îl trimise să stea un timp la noi la țară, la Groșani, în Romanați, moșie ce mi-a rămas mie. Apoi, de aici a trebuit să-l ia. Omul acesta, adevărat poet și timid, era menit să piară, dacă nu era cineva pe lângă el să-i poarte de grijă. Nu era în stare să zică cuiva să-i fiarbă un ou sau să-i frigă un pui.
De acolo, Nicolae-l duse la Florești, moșia din Dolj, unde era o slujnicuță nemțoaică pentru a-l servi. A stat și acolo câtva timp, și într-o dimineață fugi împreună cu nemțoaica.” Episodul cu „slujnicuța nemțoaică” ține mai mult de anecdotic decât de o realitate confirmată de cercetătorii biografi, cunoscându-se că la conacul din Florești poetul era în îngrijirea administratorului moșiei Sandu Pătru. Interesantă rămâne, însă, afirmația că, înainte de Florești, poetul fusese în Romanați, la Groșani, probabil tot în vara lui 1878. Se știe că sejurul de la Florești nu a constituit o „vacanță” pentru poet, ci o perioadă de lucru, Eminescu găsind aici răgazul de a traduce primul volum privind Fragmente din Istoria Românilor de Eudoxiu Hurmuzaki, cu editarea cărora fusese însărcinat Ioan Slavici (poetul încasase, conform chitanței care s-a păstrat, suma de 1000 de lei). Lucrarea tradusă de Eminescu va apărea, fără mențiunea respectivă, în ianuarie anul următor.
În calitate de secretar al comisiei pentru traducerea «documentelor Hurmuzaki», Ioan Slavici îl vizitează pe poet la Florești, notând în Amintirile sale: „.. l-am găsit acolo sănătos tun și în voie bună. Era numai el la conacul moșiei, singur, adecă în foarte bună societate. În timpul pe care l-am petrecut la Florești, boarfele lui se aflau la T. Maiorescu, care rezervase pentru dânsul un iatac luminos, în care toate erau puse în cea mai bună rânduială”. Așadar, nicio urmă de „slujnicuță nemțoaică”, poate doar o legendară simpatie locală pentru fata popii Duțescu…
Un interes beletristic aparte prezintă secțiunea „Profiluri(le) din trecut” (pp. 157-185), povestiri vădind un real talent în a crea atmosferă, a menține antrenul epic și a releva observația caracterială: Cugetările Cucoanei Ruxanda, Muta și Cocoșata, O dorință respectată, Pentru o lună de fericire.
De un alt interes documentar, în primul rând biografic pentru familia „întemeietorilor” de neam Dimitrie și Ana Culcer (n. Otetelișanu), sunt scrisorile acesteia către sora sa, Elena Economu, căsătorită la Râmnicu-Vâlcea și apoi stabilită la Dobrița, de la care va avea un mare ajutor material și un permanent sprijin moral. Ba mai mult, aceasta neavând copii, lasă moștenire averea din Dobrița și casa din Tg.-Jiu pe seama nepotului Max Culcer, fiul cel mare al surorii sale. Scrisorile datează din perioada 1859-1870 și din acestea se poate vedea foarte clar spiritul epocii, dar și greutățile cu care s-a confruntat, mai ales după moartea soțului Dimitrie, decedat în 1867, Ana (Otetelișanu) Culcer, decedată și ea în 1871.
Familia Culcer – pagini de istorie este o recuperare binevenită și care aduce în pagină atât personalitățile unui vestit neam cât și o epocă istorică și socială destul de întinsă, începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea până în vremuri mai apropiate. Incontestabilă este, așadar, contribuția documentară, dar, la o viitoare ediție, ar fi de dorit o mai bună organizare a materiei (informația, uneori, se repetă, se intersectează și se aglomerează, consemnarea datelor putând deruta sau produce confuzii privind desfășurarea genealogică). Se impune ca pentru cele patru generații studiul monografic să fie mai bine structurat și completat cu informații care există deja (v.Gabriel și Dan Culcer).
De asemenea, paginile de memorialistică ale Anei Culcer (al cărei portret literar se lasă așteptat), precum și scrisorile soacrei sale Elena Economu ar necesita administrarea unui aparat critic mai aplicat și un comentariu adecvat. Asta pentru că „miezul” de interes literar al prezentei lucrări îl constituie tocmai paginile de „memorii” intermitente ale Anei Culcer, unicul „literat” al familiei, deocamdată… Sub acest aspect destinul literar al Anei Culcer ni s-ar contura mai bine, o recuperare cât se poate de completă a acestei prozatoare de la început de secol XX și din interbelic impunându-se cu îndreptățire.
Zenovie Cârlugea
