“În timpul lecturii fiecare cititor se citeşte pe sine. Opera scriitorului e doar un soi de instrument optic pe care acesta i-l oferă cititorului pentru a-l ajuta să discearnă ceea ce fără cartea lui poate că n-ar fi descoperit niciodată la sine şi recunoaşterea de către cititor în propria persoană a ceea ce spune este dovada veridicităţii acesteia.’’ Da. O spune Alain de Botton de care mai citisem cartea “Statut şi anxietate’’. Dar de ce citim şi o carte care e împotriva firii noastre? Pentru că omul e conceput să facă alegeri greşite. Vezi alegerea de a mânca din măr a Evei! Vezi alegerea de a-l răstigni pe Isus şi nu pe Barabas în vinerea paştilor! Şi mai mult, între mirosul trandafirilor şi cel de excremente, omul preferă pe ultimul. Să defineşti (ca autor) propria carte drept un şarlatan care te duce cu vorba şi te lasă tot dezamăgit, asta e cartea „Cum îți poate schimba Proust viața” a lui Alain de Botton. „Cum îți poate schimba Proust viața” e un fel de ,,Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare minciună’’. Asta după ce Botton, Proust sau ambii ne prelucrează destoinic cum să iubim viața azi, cum să citim de plăcere, cum să nu ne grăbim, cum să suferim eficient, cum să ne exprimăm trăirile, cum să fim prieteni buni, cum să deschidem ochii sau cum să fim fericiţi în dragoste. …Şi-la finalul cărţii nuca-n perete: cum poate o carte să te înveţe “Cum să lași deoparte cărțile’’? Cum poate o carte să afirme “a transforma cititul într-o disciplină înseamnă să-i acordăm un rol prea mare unui lucru care este doar un stimulent. Cititul se află în pragul vieţii spirituale, vă poate familiariza cu aceasta, nu o reprezintă.’’ Înseamnă că însuşi autorul a scris doar aşa, să nu se odihnească şi nicidecum nu crede nici el în mesajul cărţii. Mă doare acest scris de dragul scrisului. Dar există cerere pentru carte. Mai ieri am citit pe Gordon Livingston nerecunoscându-mă deloc în titlul ,,Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept’’, și nici în capitolul “Singurele paradisuri adevărate sunt cele pe care le-am pierdut”. Nu eram de acord că paradisurile pierdute sunt singurele și am demonstrat că prin ascultarea şi voința lui, personajul meu nu părăsește paradisul. Și asta continuu căzând, întotdeauna, tot în picioare. Personajul rămâne un răsfățat al sorții prin curajul de a-și încerca aplicarea ideilor. Face haz de necaz și învinge, așteptând cu optimism momentul să vină rândul ideilor lui vizionare. Tot timpul dat nouă este un paradis ce trebuie preţuit. Și de n-ar fi nu s-ar povesti… de n-o mai trăi răsfăţatul şi astăzi așteptând. Dar tot în PARADIS. Că l-a moştenit de la părinţi, prin educaţie. Îndelung răbdători! Rețeta lui Proust pentru fericire. E simplă. El crede că nemulțumirea este rezultatul unei nepriceperi de a ne uita cum trebuie la viețile noastre și nu neapărat consecința unui neajuns. Incapacității de a aprecia frumusețea lucrurilor mici mai mult, de a ne expune la imagini frumoase care să ne îndrume și inspire, imagini care ne vor fi aproape până la intimitate și care nu vor crea discrepanţa deprimantă între propria noastră viață și tărâmul frumosului. Să deschidem ochii pentru a vedea fericirea de sub nas. Dar dacă în pofida celor spuse, alegem să fim nefericiți, măcar să o facem într-un mod eficient. Să transformăm această experiență în sursă de cunoaștere. “Este cât se poate de firesc să rămânem ignoranți când suntem fericiți. Cât timp mașina merge bine, ce stimulent avem să îi învățăm mecanismul complex de funcționare? Când un iubit ne jură credință, ce motiv am avea să ne gândim la dinamica trădării umane? Ce ne-ar putea împinge să cercetăm umilințele vieții sociale, când ne bucurăm doar de respect? Doar atunci când ne afundăm în suferință căpătăm stimulentul proustian de a înfrunta adevărurile dificile, în timp ce ne tânguim pe sub așternuturi, precum crengile în vânt toamna. (…) E ca și cum mintea noastră ar fi un organ mofturos care refuză să enunțe adevăruri dificile dacă nu este forțată să o facă de împrejurări dificile. Fericirea este bună pentru corp – ne spune Proust – dar “suferința este aceea care ne ascute mintea.” Nu, nu cred în suferinţa creatoare. Psihanalistul elveţian Valerio Albisetti în cartea “Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin”, este o stare generatoare de mult bine! Suferinţa duce tot la vânări de vânt. Ce se face din vânări de vânt sau din suferinţă nu numai că nu ţine, nu se face, n-are temelie, are odihna vântului şi a nisipului, cum este casa fără temelii. Practic nu există nimic bun din suferinţă. Să-mi arate mie cineva orice lucru bun ivit astfel! Cele mai bune lucruri în viaţa le-am făcut la bucurie: după ce am făcut nuntă cu acceptarea părinţilor nu după suferinţă, căci suferinţa aceea aduce tot rău, după ce am născut copiii sau, aceştia au venit în viaţa noastră … ce bine să fi venit în viaţa noastră după o pierdere a unei iubiri sau a bunicilor? Rolul suferinţei în viaţa noastră se spune că este acela de a ne aduce un timp de sensibilizare, de evaluare a libertăţii proprii, de a naşte legături interumane şi comuniune cu semeni sensibili la probleme. Nu, eu nu accept nici suferinţa din dragoste pentru că dragostea nu e suferinţă. Dacă e suferinţă nu e dragoste. Fericirea este bună pentru corp – ne spune Proust – dar “suferința este aceea care ne ascute mintea.” S-o credem pe moment, dar suferindul Proust suferind a scris cărţi, că s-au numit ,,În căutarea timpului pierdut’’, ,,În partea dinspre Swann’’, ,,Albertine a dispărut’’, ,,Plăcerile şi zilele’’, ,,La umbra fetelor în floare’’ etc. Şi-acum vine Alain să-mi spună că ,,până şi cele mai reuşite cărţi merită să fie aruncate în lături’’. Asta în cartea despre care vorbim, “Cum îţi poate schimba Proust viaţa’’. Nu vreau (prietenul la nevoie se cunoaște e o deviză a sărăciei! Îți intensifici contactele sociale mai ales cu oameni liberi de prejudecăți, convenții, în stare să țină pasul cu tine în redescoperirea spontană a deliciilor existenței. Nu vreau să mă unific la rău cu oamenii. Mila de care o avem de la semeni când ne este rău o văd ca făcând parte mai mult din “Arta de a fi egoist’’ a lui Iosef Kirschner. Când ţi-e rău sau suferi e bine să îți iei viața nițel în joacă și să scoți la lumină copilul din interiorul tău, iar entuziasmul tău de a trăi la maximum va fi molipsitor. Asta da. Nimic nu te împiedică bine fiind să-ți sprijini în orice privință rudele, persoanele îndrăgite. Nu pentru că nu accept suferinţa, dar pentru că sunt împotriva “transemogesturilor’’ negative în societate. Şi pentru că acest zâmbet se încăpățânează să-mi aranjeze încă ținuta, m-am considerat şi sunt o mare răsfățată, o locuitoare în Paradisul real, nu în false paradisuri. Aşadar atenţie la ce chiciuri spunem paradis! Eu spun paradis la paradisul sănătăţii, la casa bunicilor, casa părintească, școală, casa familiei mele și nimeni nu mă izgonește de acolo. Nu am pierdut aceste paradisuri. -Tu, să plângi sau să suferi, mamă, atunci când oi muri eu. Până atunci n-ai de ce! Aşa îmi spune mama. Paradisul nu ne şubrezeşte sănătatea şi nu ne blochează energiile, nu ne aduce suferinţă. Toate suferinţele aparente le-am înlocuit cu bucuria, cu înțelegerea şi recunoştința regăsirii prietenilor mei reci, dar siguri: cărțile. Paradisul cărților nu l-am pierdut. Şi-acum vine Alain să-mi spună că “până şi cele mai reuşite cărţi merită să fie aruncate în lături’’. Asta în cartea sa “Cum îţi poate schimba Proust viaţa’’ pe care am citit-o pe plajă la mare în această vară cu ploi la marea românească de la ruşi pentru a nu deranja Campionatul Mondial. Aşa se spune. Nu cred o iotă. Să aruncăm toate cărţile? Charlie Hebdo, turnurile gemene vă spun ceva, domnule Alain? Cum, orice carte? Şi Biblia? Nu ştiţi că Mileniul trei e religios sau deloc? Să nu iei numele Domnului în deşert e o poruncă a cărei neglijare provoacă războaie. E demonstrat. Nu vom arunca cărţile! Eu sunt din nou aprinsă de o carte citită, de această dată de cartea de dezvoltare personală a lui Botton. Şi dacă Paradisurile pierdute din “Prea devreme bătrân, prea târziu înţelept’’ m-au dus la “Răsfăţatul’’, aceasta apare exact la timp pentru “Veronica’’. Şi prin aceste impresii de cititor mă îndrept cu viteză spre “Veronica‘’, un fel de ,,de-ar fi ştiut Mihai cât îl iubea Veronica n-ar fi murit! Şi nu voi lăsa niciun critic literar neavizat să spună că n-are valoare. Aviz profesioniştilor! Da, să ne răstignim pe cruce precum Iisus… nu, nu! După suferinţă urmează suferinţă mai multă şi apoi răstignirea ta de către ceilalţi şi moartea … ,,Şi dacă mor iubirea-mi cui o las?’’
Dr.ec. VICTORIA Stolojanu-Munteanu
