Plâng. Plâng pentru că fiind coborât pe ultima treaptă a asfinţitului, la vârsta de 82 de ani, nu am putut să-mi conduc pe ultimul drum pe cel mai bun prieten de o viaţă, profesorul de matematică Mitică Ciocârlie.
Era toamna anului 1958. Un grup de tineri profesori, conduşi de decanul de vârstă Costică Mazilu, tatăl actualului primar al Târgului Cărbuneşti, am înfiinţat liceul din această localitate. În acest grup de tineri veniţi de pe băncile învăţământului superior se distingea profesorul de matematică Dumitru Ciocârlie, om sobru, dar prietenos, bun coleg şi hotărât în a învăţa pe elevi matematica.
Pentru că eu nu aveam unde locui, m-a luat cu el unde era în gazdă şi câţiva ani am împărţit acelaşi pat. Ne-arn împrietenit şi adesea mergeam la casa părintească din Câlnic unde mama sa, o femeie modestă şi văduvă în acelaşi timp, ne cocea în ţest câte un pui cu unt de toată minunea.
Au fost trei fraţi: Ion, Mitică şi Gheorghe. În ciuda tuturor greutăţilor, o văduvă de milioane, o mamă eroină putem spune, a reuşit să dea ţării trei profesori, doi de matematică şi unul de limba română, profesori foarte bine pregătiţi, cu multă dragoste de muncă.
Conducerea Raionului Gilort observând calităţile lui Mitică, l-a promovat şef al învăţământului în teritoriu.
Ca vicepreşedinte şi şeful secţiei de învăţământ al raionului s-a preocupat permanent pentru întărirea bazei materiale a şcolilor, pentru încadrarea cu personal calificat, dând un suflu nou învăţământului din Raionul Gilort. Când s-au format judeţele a fost numit inspector şcolar general pe judeţul Gorj şi a făcut o încadrare de excepţie a inspectoratului şcolar cu cele mai bune cadre didactice din judeţ. În scurt timp a fost promovat în munca de partid pentru învăţământul de stat.
Ştiu că a fost pretutindeni un exemplu pentru colegi, preţuit şi stimat de toţi. Nu a făcut niciun rău nimănui deşi putea, pentru că în orice domeniu de activitate existau şi uscături.
Şi pentru ca prietenia să rămână prietenie înainte de a ieşi la pensie ne-am întâlnit să lucrăm împreună la acelaşi liceu, el ca director, iar eu ca profesor de limba română.
Miercuri, 21 mai 2014, „fratele meu” a plecat pe drumul fără întoarcere, drum lung, din ce în ce mai lung şi care nu se va termina niciodată.
Durerea mea este destul de mare pentru că şi eu fiind ţintuit de cinci ani la pat, nu am putut să-mi conduc pe ultimul drum pe cel mai bun prieten.
Dragul meu, acum la despărţire te rog ca de oriunde vei fi să cobori pe o rază de luceafăr să luminezi calea celor rămaşi şi să-i îndrepţi spre tot ceea ce este frumos în această lume trecătoare.
Scriu aceste rânduri în ziua plecării tale dintre noi. Printre suspine şi lacrimi parcă aud din depărtare sunetul de aramă venit din negura timpului al unui harâng.
Da, mi-am dat seama că e harângul lăcaşului de închinăciune al comunei Câlnic care-şi plânge fiii şi parcă repetă întruna versul: „Trei Doamne, şi toţi trei!…”
Prof. pensionar Jean Popescu
