Ajuns la volumul al VII-lea, JURNALUL INEDIT al lui Marin Sorescu – intitulat „Romanul călătoriilor” – își continuă formula de „jurnal document”, autorului displăcându-i literaturizările obișnuite în astfel de cazuri. Mărturisind că „literatura îmi place separat”, Marin Sorescu optează pentru consemnarea prozastică a faptului de viață, notându-și date și impresii ad hoc, locuri și fizionomii, comportamente și caractere, uneori atât de sumar încât amintește de graba diaristicii maioresciene, brute, netransfigurate artistic, plină de frusta savoare a autenticității.
Recentul volum cuprinde perioada 1979-1996, ultimele consemnări datând de prin februarie-aprilie, când autorul mărturisește a fi încercat să-și pună la punct jurnalul, cu prilejul împlinirii vârstei sexagenare (va deceda, într-un spital din București, la 8 decembrie 1996).
Nefiind un jurnal „la zi”, ci unul „pe sărite”, scrierea reușește a reconstitui documentar viața concretă a poetului, împărțit între munca de redacție („Ramuri”, mai apoi „Literatorul”), care-l solicită foarte mult, și frecventele deplasări în țară și străinătate, 
nu puține, la congrese și festivaluri, simpozioane, lansări de cărți, premiere teatrale, întâlniri cu cititorii… Intitulată „roman al călătoriilor” (desigur, impropriu numit «roman», de vreme ce consemnările respective, nu atât de «epice», sunt în definitiv pagini de jurnal), lucrarea nu-și dezminte apartenența la memorialistica de gen. Călătorind mult în acești șaptesprezece ani, cei mai rodnici din viața scriitorului, anii operei „esențiale”, la Helsinki și Paris (1979), la Berlin (1980), în Maroc (1984) și pe alte meridiane (Vol. II din 2006 este intitulat „Marin Sorescu în patru continente”), poetul își urmărea, de fapt, propria-i afirmare, țintind, cam de după 1980, la Premiul Nobel. Iată consemnarea din „8 iunie 1987” copleșitoare în itinerariul european notat contabilicește, urmărind a se referi „mai pe larg, în caietul aparte”: „Între 26 aprilie și 6 iunie 1987 o călătorie în Italia (Roma), Anglia (Londra, New Castle, Edinburgh, Glasgow, Oxford, Norwich, Belfast și încă vreo două orășele), Irlanda (Dablin) și Olanda (Rotterdam și Amsterdam)…”
În vara lui 1983, Sorescu călătorește, cu trenul și avionul, în Bulgaria, Germania, Franța, Anglia, Spania, fiind invitat la diferite întâlniri culturale și festivaluri, la lansări de cărți și puneri în scenă a pieselor sale. 1984 se dovedește un au al călătoriilor prin țară (la Craiova regulat, ca redactor șef al „Ramurilor”, 1970-1990), apoi la Brașov, Târgu-Mureș, Sinaia, Brăila, Bușteni, Cluj, Timișoara, Ploiești, Onești, Calafat, Tg.-Jiu etc.
Tot în 1984 Sorescu vizitează spațiul magrebian, sesizând „asemănări cu Spania și Italia”. La Congresul de Poezie de la Marrakech (Maroc), spre deosebire de alți participanți, i se asigură cazarea, masa și transportul, beneficiind de întâlniri memorabile materializate în interviuri (Léopold Sédar Senghor, Jorge Luis Borges).
În 1983 murise Nichita Stănescu „de infarct, nu de ciroză” – „Cu o oră înainte venise la el Mircea Micu, cu o damigeană de vin”. Autorul „Sărbătorilor itinerante” nu ezită a-i reproșa post mortem lui Nichita că a încurajat „prostimea” care „dădea buzna” peste el”: „Ce-am admirat sincer la el a fost capacitatea cu adevărat uimitoare de a-i subjuga pe cei din jur fără scrupul. Și capacitatea de a cere la cei de față gloria (atât de efemeră)… Societatea l-a orbit atât de mult cu cât el i-a jucat toate festele (…) În lume a fost părtinitor cu banalitățile baroce, transformându-le în metafore prin sofisticare și descompunere. De aici aparența de filosofie – și posibilitatea de a bate câmpii la nesfârșit.” (1984). În seara zilei de 9 mai 1982, pe când de ceva vreme cei doi își „disputau”, pe calea culturii auriculare, Premiul Nobel, Sorescu este vizitat de Nichita, care-i spune: „Ai fost mai harnic ca mine… Acum tu ai șansa să iei Nobelul…” Ne mai ciondănim noi, dar ne iubim”, îi mai zice Nichita, recomandându-i să se pună, printr-o scrisoare, sub protecția președintelui Ceaușescu (prestigiul scriitorului fusese afectat de implicarea sa în „afacerea Meditației Transcendentală”)… Sorescu va evita gestul jenant recomandat de autorul „Operelor imperfecte” și va depăși multe impasuri, cu credință în propria-i personalitate umană și creatoare.
„Obsesia” Nobelului, disputat în epocă de cei doi, poate fi întâlnită în paginile acestui jurnal, la date diferite. La un moment dat, din cauza „afacerii M.T.” – „o gimnastică yoga, cu unele aspecte mistice” (primăvara lui 1982), numele lui Sorescu dispăruse rapid din presă, de pe afișe, din repertoriile teatrelor, din viața publică. Credința că e nevinovat (memorabilă solidaritatea lui D.R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor, a lui Adrian Păunescu și încurajarea venită din partea poetului Nicolae 
Dragoș,Vasile Băran, Ion Alexandru ori fotografului Ionel Blendea) e mărturisită cu ideea de a se adresa șefului statului: „S-a terminat vizita tov. N. Ceaușescu în Grecia. Sper să ajungă la urechile domniei sale cazul meu și să-l rezolve pozitiv. Acest gând mă mai liniștește.” (Joi, 6 mai, vineri, 7 mai, zile foarte încordate).
Din aceeași cauză, notează el, „deși 90 % dintre sârbi erau pentru mine”, Premiul „Cununa de Aur” al Festivalului Internațional de la Struga (Macedonia iugoslavă) va fi decernat lui Nichita Stănescu. Deși povestea cu M.T. – „incident bizar, comic și tragic” – „s-a terminat”, concurența cu autorul „Necuvintelor” continuă. În octombrie 1982, va călători în cușetă împreună cu Nichita la Belgrad, la invitația scriitorilor din Serbia. E clar că Nichita, aburit de whisky și vodcă, i se pare „arțăgos, suspicios etc.”. „Greu de găsit un dialog real, sincer, cu Nichita, exclusivist, mereu într-o stare de exaltare, invidios și cu tendința de a face din prietenii lui subalterni – un fel de harem, cu eunuci care beau la întrecere cu el și-i închină ode de preaslăvire…”
*
Foarte interesante sunt referirile la unele din figurile culturale ale epocii, precum Mircea Eliade și Constantin Noica, Eugen Simion, Ana Blandiana, Adrian Păunescu „cântărețul cel mai sonor al epocii” (tocmai căzut în dizgrație și suferind „șocul izolării, marginalizării”, pe care Sorescu însuși îl trăise), G. Dimisianu, Mircea Iorgulescu, M. Ciobanu, Nestor Vornicescu, Corneliu Baba, Mircea Martin, Grigore Vieru, Marin Preda, Mircea Dinescu, N. Balotă, Ion Horea, Adam Puslojici, Nicolae Manolescu, D. R. Popescu, C. Th. Ciobanu, G. Liiceanu, Andrei Pleșu, Al. Piru, Mihai Zamfir, Șerban Cioculescu, Laurențiu Ulici, Dinu Giurescu, Nicolae Dragoș ș.a. Nu poate să nu remarce „atacurile” directe și reținerile „insidioase” ale unor C.V. Tudor, C. Pruteanu, Eugen Negrici…
Apar în jurnal și numele unor amici din Gorj, între care Marin Sorescu își petrecea zile și chiar săptămâni plăcute, revelioane (în familia regretatului Nicolae Diaconu). La 25 septembrie 1987 consemnează „o săptămână la Rânca, în Parâng (cu Vigi, fam. Diaconu, Stăiculescu)”. Prieteniile cu o seamă de gorjeni literați erau mai vechi, cam de prin 1980. La data de „Duminică, 24 mai 1981”, Sorescu participă la un simpozion ce i s-a dedicat și care și-a ținut lucrările în amfiteatrul Liceului Pedagogic din Tg.-Jiu, reținând numele referenților: „D. Velea, Patrel Berceanu, Haralambie Bodescu, [Zenovie] Cârlugea, Ion Pecie, Constantin Barbu”. În ce mă privește, am susținut o comunicare despre „erosul sorescian”, asupra căreia a rămas să conversăm la masa organizată la cantina Liceului nr. 2 și mai târziu în excursia de pe Valea Sohodolului. Aș adăuga și întâlnirile din toamna lui 1983, când duceam la Craiova materialele pentru publicația „Gorjul literar”, apariție marsupială în revista „Ramuri”, din septembrie și noiembrie (plecam din gară împreună la redacție, eu coborând din trenul de Tg.Jiu, iar Sorescu din cel de București). Îi apăruse nu de mult volumul de poezii Ceramică, pe care mi-a dat un autograf, poetul cumpărându-și de la librăria din apropierea redacției zece exemplare… Dar și după Revoluție, întâlniri la Tg.-Jiu, București (am publicat o vreme în „Literatorul”), Tg. Cărbunești (unde i s-a decernat un Premiu Național de Poezie, în cadrul Festivalului de Literatură „Tudor Arghezi”, în 1995).
În totul, Jurnalul (sorescian) inedit VII, editat cu îngrijire fraternă de prof. univ. George Sorescu, care semnează totodată cuvântul introductiv, notele și anexele, încheie, se pare, șirul acestor editări, început în 1999 de Virginia Sorescu și Mihaela Constantinescu Podocea. Subscriem la concluzia îngrijitorului de ediție: „Prin numărul mare de călătorii, prin pasiunea cunoașterii, arta investigării și prezentarea unor componente din mai multe arii geografice și spirituale, Marin Sorecu se dovedește unic printre autorii jurnalelor de călătorie.”
NB: O prezentare mai detaliată a Jurnalului sorescian – în nr. 4/2015 al revistei „Portal_MĂIASTRA”, aflat în lucru.
Zenovie CÂRLUGEA
