Pericopa Evanghelică ce se citește în Dumnica a 2-a de la Sfintele Paști sau în Duminica Sf. Apostol Toma, ne face să reflectăm cu mare atenție la tot ceea ce întemeiază puterea credinței noastre dobândite și asumate printr-o adâncă trăire duhovnicească, mai ales dacă vom porni de la premisa că marea Taină a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos reprezintă sinteza superioară a fundamentării credinței dreptmăritoare!
Iar dacă Lumina Sfintei Învieri sălășluiește statornică în inima noastră, în astfel de condiții, Dumnezeul cel bun și iertător cu tot ceea ce înseamnă rodul creației Sale, doar mustră cu blândețe și risipește cu mângâierea Cuvântului adierea de superficialitate, umbra îndoielilor și a necredinței din mintea noastră care se dorește a fi excesiv de rațională!
“Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fii necredincios, ci credincios!”
Așadar, chiar în prima zi a Învierii Sale, spre seară, Mântuitorul S-a arătat Sfinţilor Apostoli şi i-a bucurat cu această veste minunată, dar Sfântul Apostol Toma, care se mai numea și Geamănul, nu se afla atunci împreună cu ei. Ceva mai târziu s-a ivit și el, iar ceilalţi Apostoli au început să-1 încredinţeze: “L-am văzut pe Domnul”, chiar dacă în acele clipe, el se afla într-o asemenea aşezare a duhului, încât n-a vrut să dea crezare mărturiei lor şi a răspuns cu hotărâre, că dacă nu va vedea cu ochii săi şi nu va pipăi cu mâinile sale rănile de pe trupul Domnului, nicidecum nu va crede. Și a rămas o săptămână întreagă în starea aceasta chinuitoare de neîncredere în învierea Domnului, iar Mântuitorul simțind apăsarea grea din inima Apostolului Toma, S-a arătat a doua oară ucenicilor, în Duminica următoare, când şi Sfântul Toma era cu ei. După ce le-a dat bineţe tuturor cu pacea Sa, îndată i-a grăit Apostolului Toma şi i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fii necredincios, ci credincios” (In 20, 27). Atunci, Sfântul Apostol Toma, într-o pornire puternică de credinţă, a strigat: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»(In 20, 28), ca o dovadă că această întâmplare ne înfăţişează numeroase şi mişcătoare laturi ale întemeierii credinței noastre. Deci, Evanghelia Duminicii acesteia ne aduce o dovadă minunată a Învierii Lui Hristos, o dovadă întărită prin credinţa Apostolului Toma, şi împreună cu credinţa lui, credinţa altor mii de creştini de la începutul istoriei mântuirii până în zilele noastre! Mai înainte, despărţindu-Se de ucenicii Săi, Domnul spusese: “Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră” (Ioan 14:27). Să luăm aminte că în vasul gol al lumii, El a turnat vinul Său dumnezeiesc, El a dat dulceaţă cerească întâmpinării Sale obişnuite. De ceea, când oamenii, pierzându-şi pacea lăuntrică se afundă în supărări și necazuri pământești, Mântuitorul rostește: “Pace vouă!”. Și chiar dacă din această minunată întâmpinare se inspiră uneori și oamenii, dau ceva ce nu au nici ei înşişi, din păcate, iar din întâmpinarea lor, nu sporeşte nici pacea lor, nici pacea acelora cărora le este îndreptată această întâmpinare. Când ei spun aceasta, ei vorbesc din obişnuinţă şi din politeţe, formal şi fără sens. Ei spun acelaşi lucru atunci când se adună ca să se veselească şi când se adună ca să deschidă procese şi ca să se înşele unii pe alţii. Dar, în cazul Mântuitorului Hristos e cu totul altfel, pentru că El dăruiește numai ceea ce are cu adevărat. Pacea Lui este pacea Biruitorului a cărui biruinţă este întreagă, tainică și nedeslușită de mintea omenească excesiv de rațională!
“Pentru că M-ai văzut, ai crezut.Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
Momentul acesta de profundă meditație duhovnicească pune problema credinţei, despre care se cuvine să ne reamintim! A crede, nu se confundă cu a vedea, a constata, iar pentru aceasta, să ne aducem aminte de greşeala fundamentală pe care au săvârşit-o fariseii, saducheii, bătrânii şi cărturarii care, pe Golgota, exclamau: “Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe Cruce, ca să vedem şi să credem” (Marcu 15, 3). La nivelul acesta strict empiric, senzorial, teatral, dacă vezi ceva, nu-ţi mai rămâne decât să înregistrezi, să constaţi şi să te supui, dar credinţa tocmai aceasta nu e! Dimpotrivă, să avem încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”, deoarece a crede înseamnă îndeosebi a crede necrezutul! Poate de aceea, Domnul îi spune lui Toma: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Așadar, credinţa noastră sălășluiește dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în ceea ce crede, mai ales că încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală, irefragabilă a credinţei noastre. De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe și uneori chiar potrivnică lor, au dat dovadă și unii Apostoli, pe care i-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele și faptele trecătoare. Cu toate acestea, Mântuitorul Hristos le face pe voie, lui Toma şi celorlalţi ucenici ai Săi, le dovedeşte învierea Sa pe cale materială, aşa precum a voit Toma, le aduce probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile şi picioarele Sale, îi pofteşte să-L pipăie, să-şi pună mâna în coasta Lui. Dacă-i aşa, înseamnă că Toma şi ceilalţi apostoli erau scuzaţi, că Domnul le-a înţeles nedumerirea, că Şi-a dat seama că nu se putea să nu fi fost biruiţi de prea evidentul caracter definitiv şi iremediabil al răstignirii, iar îngăduinţa, bunătatea și ascultarea Domnului Hristos adeveresc faptul că Apostolii, omeneşte vorbind, printr-un exces de omenească raționalitate, nu puteau reacţiona altfel decât prin mefiență, poate și ca urmare a înjositoarei și cruntei ucideri a Învăţătorului lor. De aceea, noi avem Invierea, ca un mister care depăşeşte şi sfărâmă înţelegerea omenească, deoarece presupune o credinţă în stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza ori bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabileşte o legătură directă cu Dumnezeu, tocmai pentru a realiza că prin credinţă “pătrundem necrezutul”, aşa cum arăta Mircea Eliade despre relaţia cu misterele din urmă ale creaţiei şi cu lucrările necreate ale Lui Dumnezeu.
«Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui»
Să luăm aminte că Sfânta Biserică nu se aşteaptă ca în Săptămâna Luminată a Paştilor cineva să se dedea vâltorii patimilor şi poftelor necurate care tulbură sufletul, dar îndată ce va trece această săptămână, prin pilda sa, Sfântul Apostol Toma le pune unora întrebarea: “Ei, aţi rămas credincioşi Domnului în săptămâna ce a trecut?”, iar altora le dă lecţia de învățătură: “Luaţi seama, şi de acum înainte, nu fiţi necredincioşi, ci credincioşi!”! Deci, și de acum încolo, Domnul să ne adune în biserici, mai ales dacă deslușim faptul că Dumnezeu mustră necredința minții noastre excesiv de raționale, care se bizuie pe calcul matematic, pe evaluări bănești, chiar dacă Dumnezeu ne-a învăţat, ne-a înţelepţit, ne-a tămăduit rănile, ne-a sfărâmat lanţurile, ne-a îmbrăcat cu toate armele trebuincioase, din moment ce și de acum încolo ne scoate la luptă. Aşadar să ţinem piept cu bărbăţie şi în unire. Ce laudă se cuvine ostaşilor dacă ei, atunci când sunt scoşi la luptă după ce au fost instruiţi cum trebuie, aruncă armele şi se predau duşmanilor? Ce laudă ni se cuvine şi nouă, dacă după o asemenea purtare de grijă faţă de noi, unii ne vom da iarăşi pe mâna patimii din prima clipă când se iveşte, iar aceasta, după ce cu atât de puţină vreme în urmă am zis: “Nu voi mai păcătui”, mai ales când ni se spune: “Nu fii necredincios, ci credincios!”. Să ne păzim cu frică de Dumnezeu, mai ales atunci când vine un anotimp în care, mai mult decât oricând, ne pândesc ispite neîncrezătoare de tot felul! Mulți dintre noi ne-am obişnuit să vorbim prea ușor și la modul general despre Toma necredinciosul şi despre Duminica Tomii, adică a lui Toma cel necredincios, mai ales că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate și invocate, pentru că ni se vorbeşte despre Toma care a spus celorlalţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat, până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Dar dacă nu pregetăm a cerceta şi celelalte Evanghelii, așa cum trebuie să ne crecetăm și pe noi înșine, constatăm că nu numai Toma a fost necredincios, deoarece necredincioşi au fost toţi apostolii, aşa încât Duminica Tomii, cel subînţeles necredinciosul, s-ar cuveni să se numească a tuturor apostolilor bântuiţi de necredinţă, a tuturor oamenilor trăitori pe acest pământ, care de multe ori suntem bântuiți de umbra necredinței, pentru a întări credința bine primită în conştiinţa, în sufletul fiecăruia!
“Şi, zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt!»”
Desigur, tot ceea ce este scris în Evanghelia Dumnicii acesteia are un un singur scop: ca noi să credem că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: să nu aşteptăm un alt Mesia şi Mântuitor al lumii, fiindcă Cel care trebuia să vină a venit. Cel despre care proorocii Iudeii şi sibilele păgâne au spus mai dinainte, a venit cu adevărat, întru adevăr. Se mai poate scrie și: «Adevărat a Înviat», iar prin aceasta, noi să avem certitudinea că avem viaţă în numele Lui, mai ales că prin această credinţă, care a fost întărită pentru Toma prin simţirile sale, să avem viaţă veşnică! Se vede, din aceasta, că aceste cuvinte se leagă de întâmplarea de dinainte cu privire la Toma şi necredinţa lui. Atunci, Domnul nu S-a arătat lui Toma pentru noi toţi, cei care căutăm adevărul şi viaţa. Înfăţişându-Se lui Toma, Domnul Cel preabun ne-a ajutat pe noi să credem și mai mult în El, Cel înviat şi viu, iar prin această credinţă să avem adevărul veşnic şi viaţă veşnică! În pustietatea fierbinte a istoriei omenirii, Hristos Cel înviat este singurul izvor de apă vie, Cel Care potoleşte, întăreşte şi reînvie viețile noastre! Tot restul care poate să pară izvor de apă înaintea călătorului ostenit şi însetat, nu este izvor, ci lucirea nisipului încins, precum strălucirea apei cristaline. Poate că sensul profund al Evangheliei Dumnicii acesteia se referă la drama interioară a sufletului omului, cel care își dorește prea mult ca Domnul Cel Înviat şi viu să Se arate în sufletul său prin Duhul lui Dumnezeu, dar pentru aceasta, omul obișnuit va trebui să-și încuie cămara sufletului său, ca să-l păzească de năvălirea lumii din afară, materialnică, secularizată și mânată de ispite!
Doar unui asemenea suflet păzit cu înflăcărare, sub lacăt şi cheie, Domnul i Se va arăta întru slavă. Când Iisus Domnul Se va arăta, frica lumii din afară va dispărea şi sufletul se va umple de pace. Şi nu numai pace! Domnul aduce întotdeauna multe şi felurite daruri, mai ales că dându-ne pace, El ne dă în acelaşi timp bucurie, putere şi curaj, El întăreşte credinţa, El dă tărie vieţii noastre pământești. Când Hristos Domnul ni Se arată şi ne aduce toate aceste daruri de mare preţ, încă mai rămâne o îndoială într-o latură a sufletelor noastre, iar această falie semnifică îndoiala lui Toma care sălășluiește în fiecare dintre noi. Pentru ca această falie să se lumineze şi să se încălzească mereu cu harul Duhului Sfânt, noi trebuie să stăruim în rugăciunea către Domnul şi să aşteptăm cu răbdare, iar în sufletele noastre, noi trebuie să ne închidem şi să ne încuiem de lumea din afară, de poftele trupeşti şi de îndemnări care ne răpesc și ne subjugă în fiecare zi. Atunci, chiar dacă Dumnezeu ne mustră cu blândețe pentru necredința minții noastre excesiv de raționale, El, Cel care iubeşte oamenii, se va milostivi de noi şi ne va împlini rugăciunile noastre, iar în acest fel, Se va arăta prin prezenţa Sa harică în viața noastră, va lumina chiar şi cel mai întunecat ungher al sufletelor noastre, pentru că atunci, şi numai atunci, ne vom putea numi suflete vii şi fii ai Lui Dumnezeu prin harul Său!
Profesor, Vasile Gogonea
