Omul se naşte, trăieşte cât e ursit de Dumnezeu şi după un timp moare şi este jelit de familie, prieteni şi cunoscuţi. Cât este în viaţă se bucură de căsătorie, naşteri, botezuri şi tot ce realizează din munca depusă.
Iar când ajunge ca mine, pensionar, ajuns la vârsta de 80 ani, îşi deapănă amintirile cu bucurii şi necazuri. Până la această vârstă cunosc toate perioadele sociale, culturale, familiale şi politice din satul meu, Pocruia, unde tatăl meu a avut prăvălie până în anul 1948 în luna noiembrie când a radiat firma şi localul prăvăliei a fost ocupat de Cooperativa de Consum.
Dar au venit şi necazuri mai mari prin categorisirea tatălui meu chiabur de către secretarul organizaţiei a Partidului Comunist Ion Floroiu(Prian) care a spus că tatăl meu având prăvălie a exploatat cumpărătorii şi i-a mărit cantităţile la cotele care erau predate la centrele de colectare şi din gospodărie nu avea posibilitatea să le predea, fiind nevoit să le cumpere cu banii luaţi prin vânzarea de terenuri agricole. Dar a venit şi cea mai grea zi pentru familia nostră că noul venit preşedinte la Sfatul Popular Pocruia, minerul Joji Harda de la Brad, din judeţul Hunedoara în ziua de 14 octombrie 1952 le-a spus părinţilor mei să părăsească locuinţa că el e proletar şi vrea să locuiască în casa unui chiabur. Dar tot în aceeaşi zi am fost exmatriculat ca fiu de chiabur când eram în ultimul an de studiu la Şcoala Pedagogică din Târgu Jiu.
Şi când am ajuns seara acasă la părinţi cărora cumnatul meu Nae Bocean le-a oferit o cameră din casa lui unde să locuiască şi plângând le-am spus părinţilor despre exmatricularea din şcoală şi tatăl meu a zis:
-Nu mai plânge, Sandule, că Dumnezeu ne va ajuta să fim sănătoşi să muncim şi vom învinge toate necazurile, că după vreme rea, vine şi vreme bună.
Şi mi-a pus şi mie pe scaune nişte scânduri, improvizând un pat pe care a pus o pătură în loc de saltea şi cu altă pătură să mă acopăr, deoarece în cameră era un singur pat în care dormeau părinţii mei. Dimineaţa când m-am trezit şi îmbrăcat, am avut primele fire de păr alb pe cap. Şi ieşind în şosea să mă interesez unde voi găsi şi eu să muncesc pentru a lua bani pentru munca prestată, am fost bucuros că am aflat că este nevoie de frânari la vagoanele încărcate cu lemne din pădurile munţilor, am scris o cerere să mă angajez ca frânar şi m-am dus la Gara Tismana la directorul I.F.C. Tului, fost şi el muncitor la pădure, Gheorghe Bordânc căruia i-am spus că vreau şi eu să mă angajez ca muncitor acolo unde este nevoie, şi după ce m-a ascultat mi-a zis:
-Dă bă cererea încoace să-ţi pun rezoluţia, scriind pe aceasta: Eu nu angajez chiaburi că sunt un pericol pentru deraierea vagoanelor de pe calea ferată şi a semnat, director I.F.C.T., Gheorghe Bordânc.
M-am dus să mă angajez factor poştal, la dirigintele Poştei Raionului Baia de Aramă care mi-a spus că nu mă poate angaja că nu am stagiul militar făcut şi are obligaţia să dea pistol şi cartuşe că se umblă cu bani.
La Tg. Jiu directorul Autobazei de Călători mi-a spus că nu mă poate angaja că nu sunt membru al Partidului Comunist.
Dar eu nu am disperat şi cu credinţă în Dumnezeu am reuşit să găsesc loc de muncă la fasonatul lemnelor în munte la capătul liniei ferate forestiere unde urcam lunea şi eram cazaţi într-o baracă din scânduri unde ardea focul în mijlocul barăcii pentru a găti şi noi muncitorii mâncarea şi coboram spre casă la frâna vagoanelor încărcate şi eram mulţumiţi de banii primiţi pentru munca depusă şi alimentele primite de la magazinul forestier şi valoarea alimentelor era scăzută din câştigul realizat. Dar, în continuu mă gândeam că voi reuşi să absolv anul IV după exmatricularea de la Şcoala Pedagogică din Tg Jiu şi tatăl meu mi-a spus să nu disper că va veni şi timpul să ajung învăţător, dar să fiu un exemplu în comportare atât la şcoală, cât şi în sat, că Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte şi când voi merge să muncesc la I.A.P.L. să am aceeaşi comportare şi eu am respectat ce mi-a spus tatăl meu.
Dar din cauza categorisirii tatălui meu chiabur, am fost încorporat ca militar la muncile agricole la Mănăştur în Banat şi continuând stagiul militar la mina de cărbuni din Lupeni, am fost mutat la muncă la Detaşamentul de Construcţii din Podari şi de acolo m-au detaşat la Departamentul de Muncă din Năvodari iar când a luat fiinţă Combinatul Chimic din Săvineşti, Combinatul din Năvodari s-a desfiinţat şi toţi care au fost candidaţi şi membri ai Partidului Comunist, împreună cu baza materială au mers la Săvineşti, iar restul militarilor, printre care m-am numărat şi eu, am fost lăsaţi la vatră până la noi ordine. Şi eu, când eram în anul doi la Şcoala Pedagogică din Târgu Jiu am fost făcut U.T.M.-ist de secretarul organizaţiei de bază Titu Mihăilescu şi când am fost exmatriculat din şcoală ca fiu de chiabur, am fost exclus din organizaţie şi mi-a fost luat carnetul de membru de instructorul raional Ion Cruceru.
Şi după satisfacerea stagiului militar am mers la Şeful Secţiei de Învăţământ a raionului Hunedoara, profesorul Aurel Micleanu care m-a încadrat ca învăţător suplinitor în satul Poieniţa Tomii, la şcoala cu clasele I-IV din comuna Cerbăl, din ţinutul Pădurenilor la poalele muntelui Poiana Ruscă unde am înlocuit pe fostul învăţător Gheorghe Enăşescu care era absolvent a 7 clase primare. La şcoală erau 7 elevi în patru clase cu 2 elevi în clasa I-a, doi elevi în clasa a II-a, o elevă în clasa a III-a şi doi elevi în clasa a IV-a. Am scris un memoriu la Ministerul Învăţământului şi mi s-a aprobat înscrierea la cursuri fără frecvenţă la Institutul Pedagogic din Arad unde am absolvit ultimul an din care am fost exmatriculat la Tg Jiu şi am reuşit să iau şi diploma de învăţător. După 3 ani m-am transferat la şcoala cu clasele I-IV din Cerna Sat din comuna Padeş, judeţul Gorj, de unde după un an m-am transferat la Şcoala generală cu clasele I-VIII din satul meu, Pocruia de unde m-am pensionat în anul 1995 după 44 ani de activitate în câmpul muncii. Mă bucur de activitatea depusă şi de respectul pe care mi-l oferă foştii mei elevi.
Şi o mare bucurie este şi revederea în fiecare an cu colegii mei de la Şcoala Pedagogică în ultima sâmbătă din luna mai, revedere pe care am organizat-o cu bunul meu coleg şi prieten Ghiţă Câlniceanu, dar regretăm decesul celor 19 colegi de la clasa mea A şi 18 colegi de la clasa B unde îi pomenim la fiecare revedere şi pentru care la fiecare revedere ţinem momente de reculegere şi ne bucurăm de primirea ospitalieră a domnului profesor doctor Gheorghe Gorun, directorul de acum al Colegiului Naţional Spiru Haret, fosta noastră Şcoală Pedagogică.
Învăţător pensionar, Sandu Ciolacu
