Ipostaze creatoare în Simpozionul Internațional de Sculptură de la Peștișani

Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși”, Consiliul Local și Primăria Municipiului Târgu Jiu, Primăria Comunei Peștișani, Uniunea Artiștilor Plastici din România și Filiala Târgu Jiu a UAP au organizat în luna august manifestarea artistică Atelierele „Constantin Brâncuși”, ediția 2023, din cadrul programului „Esența lucrurilor”. Aceasta a cuprins mai multe evenimente: Simpozionul internațional de sculptură, Simpozionul de pictură și grafică „Iosif Keber”, Concursul de arhitectură „Acasă la Brâncuși” și Concursul de benzi desenate „Acasă la Brâncuși”.
Simpozionul internațional de sculptură s-a ținut la Peștișani, nu departe de locul natal al marelui sculptor hobițean, sub egida căruia a avut loc evenimentul. Vernisajul acestuia a avut loc în data de 30 august, chiar în locul unde artiștii și-au creat lucrările. Sculptorii, români și străini, au lucrat în marmură de Rușchița. Odată ce operele lor au fost finalizate, am realizat o serie de interviuri cu acești creatori de notorietate artistică, pentru a le face cunoscută părerea, atât despre creatorul artei moderne, Constantin Brâncuși, cât și despre operele lor realizate în cadrul simpozionului (am exclus aici interogațiile și părerile mele privind tehnica și semnificația lucrărilor, lăsând doar răspunsurile sculptorilor).
Ovidiu Nicolae Popa (România, curatorul simpozionului): Oricare artist vibrează puternic la „chimia” numelui Brâncuși, deoarece acesta face parte din acel „a fi” al fiecărui creator. Cuvântul „Brâncuși” nu îl poți pune în afara ta ca ființă creativă, creativitatea fiind, cred eu, de natură divină. A te așeza și a lucra în spațiul brâncușian este o mare onoare pentru fiecare dintre noi și un plus pentru activitatea noastră. Rolul meu aici este puțin diferit, pentru că mă așez, din nou, în spatele cuvântului „curator”, ceea ce implică și faptul că trebuie să te duci mereu cu gândul la echipa cu care lucrezi. Înseamnă să nu mai faci ceva strict pentru imaginea ta, ci să te poziționezi în spatele unei echipe. Acest „a face” este și pentru altcineva și nu neapărat numai pentru tine. De fapt, eu am credința că a crea ceva bun în viață înseamnă a face pentru celălalt și aceasta este esența. Și atunci când faci ceva pentru celălalt și pentru societate, cred că îți iese și pentru tine. Dacă închizi cercul doar în jurul tău, este posibil să îți lipsească o dimensiune energetică foarte importantă. Dacă deschizi cercul, dar pentru că așa simți, atunci ți se deschid și alte posibilități, o altă lume, în ceea ce faci. Aici, la Peștișani, sunt în această situație, în care am pășit peste firul ierbii peste care a pășit Brâncuși, dar de mână cu ceilalți.
Brâncuși este ceea ce este. El a avut un traseu greu de realizat și a dat o măsură dificil de atins. El răspunde nevoii de regăsire creativă a unui artist, indiferent de rasa sau poporul din care face parte.
Lucrarea mea am numit-o „Ipostaziere” și, în esență, este o aducere în matricea ființei (cu referire la mine, mai ales) a anumitor stări, trăiri existențiale, atât cât pot eu să le cuprind. În principal, este vorba despre relația omului cu divinitatea, dar divinitatea este și mâna prietenului pe umărul tău sau un zâmbet prietenesc. Pentru mine, relația cu Dumnezeu este empatia față de aproapele meu. Eu prind viață în relația cu ceilalți. Aceasta este semnificația mâinii așezate pe acea formă arhitectonică columnară. Există o contradicție aici, între această mână și restul compoziției, dar cu scopul de-a crea un centru de interes.
Cel mai important element al lucrării este potirul, plasat în centrul compoziției. Apoi există și o Trinitate, sugerată prin două arcade și prin mâna despre care am vorbit, aceasta putând să însemne și coborârea Sfântului Duh peste noi, uneori și prin căldura unui zâmbet de la aproapele nostru. Este o lucrare care pleacă de la o idee și am încercat să o sugerez la maximum, prin formele pe care le-am sculptat. Am mers pe elemente minimaliste, în contrast cu unele figurative. E o așezare împreună, pe care am dorit-o armonioasă. Dar am îngenuncheat în fața ideii, tocmai pentru a o transmite cu putere.
Oscar Aguirre Comendador (Spania): Am hotărât să particip la acest simpozion pentru că am ca prieteni sculptori valoroși care mi-au făcut această sugestie, așadar am avut un feedback pozitiv că va fi un simpozion reușit. M-a atras și faptul că Brâncuși este unul dintre marii sculptori ai lumii. Înainte de Brâncuși, pictura, mai ales, era recunoscută ca forma de artă principală, dar de la el încoace sculptura a ieșit puternic în evidență, chiar în prim-plan. În ceea ce privește sursele operelor lui Brâncuși, eu nu mi-am dat seama că el folosea simboluri tradiționale românești, așa cum se văd pe stâlpii de la casele de lemn vechi, până când nu am venit aici și le-am văzut pe acestea din urmă în excursia pe care am făcut-o în Gorj, împreună cu ceilalți colegi. Am înțeles și faptul că între sculptura lui Brâncuși și religia (știu mai multe lucruri despre religia ortodoxă de la prietenii mei români din Spania) și spiritualitatea lui există multe conexiuni. Așadar, în sculptura brîncușiană se regăsește spiritualitatea românescă.
Lucrarea mea se numește „Satul ideal” și am încercat să leg opera mea de locul în care mă aflu. Ea este lucrată într-un stil minimalist, care reprezintă o esență, o concepție care emană din formă, așa cum proceda și Brâncuși (el a adus minimalismul și modernismul la scară mare). Am încercat să creez diferite stări, la un nivel formal. Pentru asta am imaginat o geometrie personală (se poate recunoaște aici și o influență cubistă) care nu este însă una practică. Satul ideal vine din din arhitectura medievală. Eu propun un spațiu ideal, unde trebuie să primeze frumusețea și armonia. La nivel formal, omul nu este prezent, dar el este subînțeles în mintea noastră.
Mircea Lăcătuș (SUA): Lucrarea mea intră în categoria sculpturii moderne și cred că orice sculptor, astăzi, ar trebui să treacă mai întâi prin școala lui Brâncuși, ca apoi să devină un sculptor autentic. Brâncuși a intrat în universalitate printr-o poartă de lemn țărănească din Gorj, devenind astfel cel mai cunoscut, dar și cel mai enigmatic dintre artiștii lumii. La sfârșitul vremurilor, când poporul român va da socoteală în fața divinității, atunci el va arăta o sculptură de-a lui Brâncuși, iar Dumnezeu va zice: „Intrați!”. Prietenul meu, Nicolae Popa și Brâncuși au făcut ca eu să particip la acest simpozion.
Lucrarea mea poartă titlul „Bunul păstor” (cu aspect figurativ) și se trage dintr-o lume a arhaicului, trecută prin filtrul lui Brâncuși și al unui sculptor anonim gotic (lucrarea acestuia, „Madona din Praga”, poate fi văzută la Muzeul de artă din Viena). Așadar, mă mișc între neolitic, gotic și Brâncuși. Lucrarea se referă la ideea de „sacrificiu”: Dumnezeu care Îl aduce ca sacrificiu pe Iisus, Avraam care merge să îl sacrifice prin înjunghiere pe fiul său, Isaac, dar și pe mine și pe fiul meu, Alexandru, decedat la 21 de ani, în circumstanțe încă necunoscute. Ar fi bine dacă acest simpozion ar putea să poarte și numele de „Alexandru”, deoarece tragedia s-a întâmplat acum câteva zile.
Dumitru Ioan Șerban (Italia): Am fost legat de Brâncuși încă de la examenul meu de admitere la Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza” din București când, în aceeași zi, am cumpărat dintr-o librărie două volume dedicate maestrului: romanul „Sfântul din Montparnasse” și un album de artă. La facultatea de artă din capitală aveam față de el o poziție oarecum paradoxală: mă atrăgea și, în aceeași măsură, respingeam ideea de a fi influențat de el. Odată am spus, spre iritarea colegilor mei care nu m-au înțeles, că Brâncuși este ca un munte și, cu cât stai mai departe de el, îl vezi mai bine. Apoi, fiind într-o vizită la Târgu Jiu și ajungând în fața Coloanei (pe la ora opt seara), am avut o senzație stranie, că aceasta „vibra” sau că aerul din jurul ei vibra. Consider această lucrare o esență a folclorului românesc. Iar istoria artei mondiale o văd ca având două etape majore: prima este din arhaic și până la Brâncuși, iar cea de a doua de la Brâncuși și până în prezent.
Lucrarea mea se numește „Timpul cercului deschis” și exprimă paradoxul timpului. Am fost inspirat de conceptele grecești al „timpului ciclic” și al „timpului Kairos” (timpul zeilor, care nu poate fi controlat). De asemenea, am fost inspirat și de desenele unor cercuri care erau alăturate semnăturii lui Eminescu, de pe un document olograf, aparținând marelui poet. Timpul, îl simțim dar nu îl putem descrie. În lucrarea mea, timpul vine de la stânga la dreapta, din trecut în prezent și apoi spre viitor. Cred că timpul se derulează asemănător unei spirale, mai precis pe un cerc care devine o spirală, deoarece el se mișcă în trei dimensiuni.
Sculptura mea se raportează la arta modernă nonfigurativă. Am pus elementele lucrării într-un echilibru, făcându-le să vibreze. Suprafețele sunt rotunjite (convexe) și nu drepte, așa cum le-am văzut, de pildă, în scenele sculptate pe Columna lui Traian din Roma. Cred, ca și artiștii italieni, că „la scultura è uno stato di grazia”, deoarece ea înseamnă și o comunicare cu divinul. Iar criticul de artă este un adevărat filtru al gândurilor artistului.
Eugen Florin Barzu (România): Brâncuși este artistul care a ajuns la esența lucrurilor, pe care a exprimat-o prin formă. În domeniul vizual artistic tridimensional el a atins exprimarea perfectă a ideii, transcrise în formă și materie.
În lucrarea mea „Mugur de viață” se regăsește tema genezei umanului, a vieții propriu-zise, exprimată vizual prin relația compozițională dintre partea celestă și partea terestră. Partea celestă este exprimată vizual prin prezența celor patru aripi de heruvimi. Începutul vieții umane este sugerat de pruncii înfășați, puși însă în legătură cu divinitatea. Impresia care se creează este că viața vine de sus, de la Dumnezeu, spre oameni, într-o dinamică permanentă a unei vieți neîntrerupte.
În această sculptură mă folosesc de toate elementele ce derivă din arta modernă, fără însă a considera că aparțin vreunui curent al acesteia. Aș spune că mă asociez cu arta de tip „Manifest”, una care transmite mesaje. Mari artiști, din timpuri diferite, au procedat astfel: de exemplu, Picasso în arta modernă (vezi lucrarea „Guernica”) sau Goya, cu un secol înainte de Picasso (la răspântia secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea), prin gravurile din seria „Ororile războiului”.
Valentin Vârtosu (Republica Moldova): Opera lui Brâncuși este ca a unui sclav care muncește, ca a unui rege care ordonă și ca a unui Dumnezeu care creează, după acesta mărturisea. Operele lui vădesc o dublă natură a sa, de țăran și, în același timp, de intelectual. Aș spune că și-a dus zona sa de activitate în ancestral. Opera sa exprimă sacralitate și taină, te cucerește total și îți rămâne la suflet.
Lucrarea mea se numește „Un dorumetru cu capul tăiat (lui Alberto Giacometti)”. Ea se înscrie într-o serie de lucrări, începută acum 10 ani. Acestea au o semnificație comună – măsurători de dor de țară, deoarece noi, românii din afara hotarelor avem mereu un dor de patria-mamă în sufletul nostru. Am realizat „dorumetre” și la Tescani (Bacău) și la Stâncești (acesta dedicat lui George Apostu) și la Ovidiu în județul Constanța, închinat poetului roman exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso. Forma de bază pentru „dorumetre” a fost cea a fântânii cu ciutură, cu liniile sale verticale și orizontale, adusă însă în zona artei.
Lucrarea mea de la Peștișani încearcă să prindă o altă fațetă, și anume a unei stări de spirit, mai exact a prieteniei dintre Brâncuși și Giacometti, atunci, în perioada „brâncușiană” a Parisului, după cum îmi place să spun. Ea a fost influențată și de lucrarea lui Giacometti despre violență: „Femeia cu gâtul tăiat”. Nu aparține vreunui curent anume. Unii critici au catalogat „dorumetrele” mele ca fiind postmoderne. Trebuie însă să privești lucrarea așa cum este și să primești starea pe care eu am metamorfozat-o în piatră. Noi, artiștii, avem menirea să creăm esteticul și să aducem astfel bucurie oamenilor.
Francesco Panceri (Italia): Brâncuși este marele maestru al tuturor sculptorilor din lume și a fost foarte important pentru formarea mea ca artist, prima dată ca elev la un liceu de artă și apoi la Accademia di Belle Arti. Consider că el s-a centrat în opera lui pe esență și putere. Opera lui este minimalistă. Cred că a fost influențat de forme esențiale ale arhitecturii tradiționale românești și, mai ales, de elementele decorative ale caselor vechi de lemn din Gorj, pe care le-am văzut la muzeul etnografic din Curtișoara. În orice operă a sa, el a reușit să transforme materialele în așa fel, încât ele să emane spiritualitate. Apoi se simte raportul strâns cu natura în creațiile sale.
Lucrarea mea se numește „Echilibru” și este una abstract-geometrică. Am utilizat anumite forme geometrice care să exprime esență, forță și echilibru. Am încercat ca, prin forme simple, să transmit un mesaj puternic.
Simpozionul internațional de sculptură de la Peștișani a prezentat o dimensiune spirituală evidentă, asumată de sculptorii participanți, nu doar la nivel declarativ ci și faptic, prin operele realizate.
Sorin Buliga