Recent a apărut la „Academica Brâncuşi” o carte deosebită, „Psihologia educaţiei” (sinteze), având drept autor pe Maria Cojocaru, cadru didactic performant, pe care l-am întâlnit prin anii 2006 – 2007, când soţia mea şi-a ales lucrarea de licenţă la dânsa, când termina Colegiul Pedagogic în cadrul Universităţii „Constantin Brâncuşi”. Modestă peste măsură, tăcută şi laborioasă, vine în 2013, la început de an, ianuarie – februarie, cu acest curs de excepţie, explorând exhaustiv tocmai problema atât de „spinoasă” a educaţiei!…
Este o carte pe care am citit-o cu răsuflarea „tăiată”, pentru că este rezultatul unei munci educaţionale aproape 40 de ani şi produsul unei lecturi selective din domeniul psihologiei educaţiei.
Maria Cojocaru, prin această carte, creşte în ochii pasionaţilor de psihologie, demonstrează că este un cadru didactic de nădejde la Universitatea „Constantin Brâncuşi” şi arată că se poate face performanţă editorială chiar şi-n Târgu-Jiu!
Este o îmbinare fericită de aspecte teoretice şi practice privind psihologia educaţiei, o apariţie atât de necesară, mai ales acum, în 2013, când pe „ogorul” şcolii româneşti au pătruns atâţia „neaveniţi”, cu o pregătire ştiinţifică şi de specialitate precară, dar mai ales tributari în latura psihopedagogică.
Bibliografia este stufoasă, cu apariţii în România între anii 1975 – 2009, dar ceea ce surprinde la această carte, la acest curs, este „sensibilitatea” autoarei şi mai ales puterea de SINTEZĂ!
Cartea sa are un motto de excepţie din Rudolf Steiner: „Copilul trebuie privit cu respect, crescut cu iubire şi apoi lăsat în libertate deplină. Ce frumos!… Ce dramatic!… Căci din păcate foarte multe cadre didactice confundă copiii sau elevii cu nişte „recipiente” în care: se toarnă „informaţia”… Ce greşeală! Cursul se întinde pe 200 de pagini, dar atunci când este lecturat atent devine mult mai dens şi mai ales mai necesar. Din întreg cursul, am să redau în acest articol, câteva fragmente definitori, à la Maria Cojocaru, de la pag. 112 – 120, în care se revăd mulţi educatori de-ai noştri, ce nu prea înţeleg ce este educaţia: „De la «conduita de eşec» şi de la starea de sănătate la cea de boală, nu este decât un pas… educaţional. De la flagelul relelor achiziţii comportamentale generate prin violenţa competiţională nu scapă, în aceste condiţii, nici cei clasaţi ca «foarte buni», nici cei «recomandaţi» de educatori ca fiind «răi»; copiii «buni», cei care ocupă de regulă «primele rânduri» pe…«frontul şcolar», învaţă adesea meta-educaţional aroganţa, orgoliul de «super-boy», dispreţul pentru activităţile fizice şi pentru cei care sunt dotaţi cu inteligenţă practică, pentru cei cu alt ritm şi altă configuraţie aptitudinală sau fizică”.
…………………………………………………………………………………….
S-a întrebat cineva de ce vin cu drag la şcoală doar părinţii copiilor premianţi? Credeţi că ei sunt părinţi mai buni decât ceilalţi? Copiii sunt prelungirea noastră socială, deci ne vom simţi minunat să primim împreună cu ei «premiul cel mare» al aprecierii şcolare. Dar ne vom simţi, oare, la fel de dornici să mergem în vizită la şcoală, dacă acolo ne aşteaptă o rundă de reproşuri la adresa copiilor şi, indirect, la adresa noastră? Şcoala continuă să promoveze ideea că părinţii sunt întotdeauna vinovaţi pentru eşecul educaţional al copilului, iar aceştia se simt tot timpul atât de depăşiţi de situaţie, încât clachează. Mulţi părinţi, care «nu ştiu încotro s-o ia», care au intrat în cercul vicios al disperării de a-şi vedea speranţele legate de viitorul «luminos» al copilului lor, caută alinare în alcool sau aiurea, neştiind cum să gestioneze situaţia şi cui să mai ceară sprijin, iar în cele din urmă pot dezvolta boli grave”.
„În 1995, D. Goleman atrăgea atenţia asupra previziunilor unui criminalist american care susţinea că ne aflăm în pragul unei furtuni de delicvenţă ce urmează să se abată asupra noastră în următorii 10 ani”.
„Într-un întreg capitol din cartea sa, «Cum să te aperi de stres», psihologul Patrik Legeron atrage atenţia asupra faptului că de prea mult timp «omul este un factor de stres pentru om»!….
„În plus, un lucru este cert: în relaţia cu elevul, dacă pedagogul seamănă vânt, aruncând aiurea vorbele, cu notele sau cu… palmele, s-ar putea să culeagă furtună, fără măcar să conştientizeze că el însuşi a provocat-o. Violenţa (atacul) naşte violenţă (contraatac), indiferent dacă ea se manifestă făţiş sau subtil”).
„Psihologia educaţiei (sinteze) scrisă cu „suflet” şi „patimă” de psihologul, modestul psiholog Maria Cojocaru, de la Universitatea „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, după mine, este o carte densă, plină de pilde şi sfaturi educaţionale, atât de necesare pentru unele cadre didactice ce fac nişte greşeli psihopedagogice de neiertat. Această recentă apariţie de la Editura „Academica Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2013, nu trebuie să lipsescă din biblioteca cadrelor didactice din Gorj, pentru că este o „reuşită” psihopedagogică, un eseu despre educaţie, prin prisma psihologiei educaţiei. Felicitări!
Profesor Teodor Voicu, Şcoala Generală nr.1 Albeni – Gorj
