Fiind denumirea ştiinţei şi artei pe care, încă din Preistorie, a primit-o ”delimitarea, organizarea şi construirea spaţiilor necesare locuirii omului” (prima delimitare fiind realizată de megaliticele dolmene şi cromlehuri paleolitice), arhitectura, începând cu formele sale primitive (cu bordeiele şi colibele) a cunoscut o permanentă evoluţie, contribuind la crearea şi sporirea calitativă a habitatului uman, devenind atât o „ştiinţă a tehnicii de a construi, cât şi o artă” (Pangratti).
Disciplină de studiu şi profesie (complexă şi de sinteză), arhitectura, de la primul arhitect antic (Imhotep) şi până astăzi, convinge că este într-o permanentă căutare a definiţiei celei mai complete şi valabilă pentru totdeauna, fiecare epocă având judecăţile ei de gust şi de valoare, fiind mulţumită de felul cum gândea şi realiza fenomenul arhitectural în acea epocă, pentru ca, mai târziu, definiţia acesteia să fie necesar a adopta o altă formulare, sensibil diferită.
Prin „dubito, ego cogito”, Descartes ne sfătuieşte ca, permanent… să lăsăm loc îndoielii, apropos de cei care permanent cred că au doar o gândire axiomatică.
Arhitectura, domeniu care, de obicei, conjugă eforturi susţinute ale diverşilor specialişti: arhitecţi (care, după cum spune Gropius, „trebuie să fie vizionari şi profesionişti competenţi”), cărora li se adaugă urbanişti, economişti, sociologi, sculptori, pictori, designeri etc., care îşi convoacă cunoştinţele din domeniul practicat (ca şi imaginaţia şi intuiţia) şi, aplicând calcule exacte şi tehnici specifice, se străduiesc ca arhitectura „arta de a clădi frumos” (Hartmann), să dea răspunsuri la toate întrebările omului pentru care-i edificată, aceasta mobilând spaţii cu atribute care ţin de funcţional (funcţiunea fiind factorul determinant al arhitecturii), de expresivitate, de cerinţe constructive şi chiar informative, arhitectura, după cum susţin specialiştii, fiind „o stare de suflet şi atitudine”, „o artă a materiei, o formă anorganică a muzicii plastice” (Schelling), „o muzică solidificată” (Novalis), „o muzică încremenită” (Goethe), „o muzică a spaţiului” (Berindei), „o stare de suflet şi o atitudine morală”, care „închide un spaţiu” (Perret), în care „să se unească sentimente, cu raţiuni şi cu acţiuni realizatoare” (Boileau), arhitectura „trebuind să fie o artă care să cuprindă… proiectarea vieţii însăşi, o problemă biologică, socială, tehnică şi artistică” (Gropius), care „să aibă atribute care ţin de soliditate, utilitate şi frumuseţe” (Vitruvius).
Fie că îşi propune să realizeze obiective civile, militare, industriale, religioase etc., arhitectura trebuie „să stabilească raporturi emoţionale şi stări sufleteşti”, „fiecare construcţie trebuind să fie creată pentru a ţine, arhitectura pentru a emoţiona” (Le Corbusier).
Fie şi doar aceste succinte referiri la arhitectură, ilustrate exhaustiv printr-o splendidă expoziţie (28 martie 2013, în sălile Muzeului Judeţean de Istorie, prin strădania Filialei Euroregionale Sud-Vest a Uniunii Arhitecţilor din România, a inimosului şi pasionatului ei preşedinte, arh. Pavel Popescu), manifestare culturală unde s-a demonstrat un excepţional design şi o gândire exhaustivă a realizării şi promovării celor peste 200 de panouri (100/70) care, credem, ar fi meritat, în primul rând, o publicitate mult mai… insistentă şi… din timp, ca şi o participare mult mai numeroasă la acest eveniment cultural de excepţie.
Vizitatorii ar fi avut ocazia să vadă o… panoramă a arhitecturii româneşti şi a numelor (şi biografiilor) de referinţă ale unor corifei ai acesteia, cei care, pe lângă faptul că… ”au făcut şcoală”, prin fiecare din imaginile expuse, aceştia demonstrează indubitabil că au lăsat doar opere de referinţă, în fiecare simţindu-se şi o parte din sufletul şi dragostea lor pentru profesie, toate panourile contribuind la formarea unei imagini complete, despre pasiunea şi sinceritatea în exprimare a creatorilor români de patrimoniu cultura arhitectural, despre un Ion Mincu, creatorul Şcolii Naţionale de Arhitectură, despre renumitul arhitect Romeo Belea şi mulţi alţi arhitecţi români, specialişti de mare rezonanţă ai domeniului, care, spre cinstea lor, şi-au lăsat semnătura pe edificii de referinţă ale arhitecturii din ţara noastră, ca şi despre specificele cule olteneşti, care au nevoie urgentă de lucrări de restaurare şi conservare.
Oare, la această expoziţie (itinerată în toate cele cinci judeţe ale Olteniei) era (sau nu) necesară o mai mare prezenţă (inclusiv a factorilor de decizie)? Dar o adăstare de cel puţin două săptămâni în Gorj a unei asemenea expoziţii era necesară? Dar o popularizare mai mare a evenimentului şi o prezenţă numeroasă la vernisaj era necesară? Nu cumva evenimentul s-a apropiat mult de formalism?
Prof. Marin Colţan
