.jpg)
Pentru fiecare părinte şi pentru fiecare copil primul clopoţel nu sună decât o singură dată. Acela este sunetul care cheamă conştiinţa la apropierea de lume, la descifrarea viitorului, la reclădirea speranţelor.
La sunetul primului clopoţel, părintele îşi face bilanţul copilăriei lui şi vede dacă a avut sau dacă nu a avut succes, dacă a reuşit sau nu şi dacă lumea din jur îl consideră un personaj important sau nu. Aflat lângă fiul sau fiica sa, la sunetul primului clopoţel află cum se poate rupe ataşamentul personal faţă de bani, faţă de societatea nedreaptă sau la îndemână, în funcţie de starea lui socială. În acel moment, al sunetului primului clopoţel, părintele devine pentru prima dată om şi aceasta pentru că mulţimea aduce la şcoală alături copii de toate felurile, iar numitorul lor comun este unul singur: emoţia. Copiii nu ştiu să spună nimănui ce este aceea emoţie, dar nici nu ştiu ce este aceea teamă, ci abia atunci află ce înseamnă fericirea, pentru că în mijlocul mulţimii de copii fericiţi, nefericirea dispare. Apare primul moment de împăcare, dar şi primul moment adevărat de iubire pentru părinte. Şi, cu cât părintele este mai atent, cu atât copilul se simte mai sigur. N-aş fi scris aceste cuvinte dacă, în discuţia telefonică cu deputatul Militaru nu aş fi aflat că vrea să se ducă la şcoală ca şi părinte. Este un semn de normalitate. Este primul pas către depolitizarea şcolii şi către aducerea ei în inima cetăţii. Oamenii politici, edilii, părinţii nu sunt mai fericiţi dacă sunt mai bogaţi, pentru că bogăţia nu-i face fericiţi decât pe cei dependenţi de bani; pe cei dependenţi de copii nu-i poate afecta. Poate de aceea, profesorii cărora li s-au tot tăiat din salarii, li s-au tot pus condiţii, li sau tot pus piedici, au avut şi au răbdare cu copiii şi, în mod sigur, în ciuda vieţii austere, sunt mult mai bogaţi sufleteşte ca noi. Ei au învăţat să fie fericiţi cu ceea ce au deja, succesul material fiind lăsat al îndemâna timpului şi a puterilor politice trecătoare. Dacă, pentru cei mici, la şcoală, sunetul clopoţelului este un miracol, pentru cei mari, după ce a ajuns o obligaţie, acum se poate încerca exploatarea lui ca vector de popularitate. Este un exerciţiu iluzoriu, pentru că nu are de-a face cu succesul personal.
Notă! La sunetul lacrimii pleoapele nu se pot opri din clipit.
Constantin Bunilă
