Cea mai mare durere a oamenilor din ziua de astăzi este că nu știu să trăiască. Au totul în afară, dar nu știu să-și mai mobilize interiorul. Nimic parcă nu mai e de calitate, nimic nu mai e eficient, pentru că de fiecare dată se inventează altceva. Ne reinventam cu fiecare zi care trece, suntem adepții a diverse teorii, care mai de care mai evoluționiste, dar nu mai știm cine suntem. Sau ne mințim. Ne mințim pentru că vrem să fim altcineva sau ca altcineva. Și atunci ne dăm deoparte, ne anulăm și ne mulăm după un alt comportament care dă bine.
Se pune mare accent pe dezvoltare personală. Nu știu exact ce presupune asta pentru că nu am studiat îndelung. Iar dacă am studiat și nu am rezonat, nu e pentru mine, deci m-am îndepărtat.
Lumea e plină de vraci și terapeuți de toate felurile. Există antrenori de viață, expresie la care nu ne-am fi gândit acum câteva zeci de ani. Probabil că sunt buni și eficienți din moment ce au așa de mulți adepți. Suntem însă mai sănătoși mintal, mai puțin depresivi sau anxioși? Unde va duce actualul comportament, care va fi evoluția ulterioară, spre ce ne îndreptăm? Aș vrea să văd mai mulți oameni zâmbind adevărat, nu fals, dar la noi parcă nici copiii nu mai știu să zâmbească.
Efectele de acum le vom vedea peste câțiva ani, acum suntem cuprinși de febra evoluției spirituale, de căutarea care nu o să ia sfârșit vreodată, pentru că nu toți ne-am născut pentru a fi iluminați.
Ceilalți orbecăim în urma lor, căutându-le urmele. Unii sunt fericiți în toată acestă căutare, în timp ce alții vor tărâm fertil pentru a-și impregna propriile urme.
Uneori avem senzația că ne învârtim într-un cerc asemeni unui hamster, care pedalează inițial din necesitate, iar apoi din inerție.
Ce forță ar trebui să intervină ca să ne oprească? Și cât de mare va fi șocul? Ce ne smintește într-atât de mult? Asta e prima întrebare pe care ar trebui să ne-o adresăm.
Mai sunt oameni curați, cu mințile intacte? Și dacă da, ce au ei și noi nu? Nu întotdeauna este nevoie de știință, ci uneori și de credință. Dar nu neapărat de cea care presupune intrarea într-o biserică, ci de aceea pe care o găsim în noi, nu de cea inoculata, ci de cea descoperită prin propriile experiențe. Acolo este adevărul și credința adevărată. Iar dacă le vom devoala, vom putea fi biruitori.
Nu, nici eu nu le-am descoperit, încă le mai caut, încă îmi intind capcane singură, amăgindu-mă că de fapt sunt pentru alții. Dar îmi doresc în fiecare zi să nu mai pierd timp și să mă îndrept spre mine, să constat că de fapt sunt întreagă, completă, exact așa cum m-am născut, să nu mai simt amputările calculate sau haotice făcute de alții. Atunci da, mă voi considera norocoasă, pentru că voi avea credința că sunt perfectă așa cum sunt.
CARMEN TRĂISTARU
