<<Pe aceeaşi uliţă din Brădiceni, la patru case de noi, lângă biseculara „Moară a lui Ciolofan”, locuieşte, acum pensionar, încă un poet, retras din Bucureşti în vatra sa natală. Pe prima carte – „Cântec cu pasărea-n palmă”- scoasă la Editura „Ion Creangă”, a semnat-o cu pseudonimul Constantin Dochian.
Pe cea de-a doua – „Cu inima la vedere”(Editura Leka-Brâncuşi, Bucureşti, 1995) îşi pune numele real, asumându-şi calea nemuririi la modul total transparent. Pentru Ion Căpruciu poezia păstrează starea sa originară de incantaţie magică.>>
Aşa îşi începe cronica sa literară la a doua carte criticul şi scriitorul total conuliţan, dacă ne puteam exprima astfel, Ion Popescu Brădiceni. Despre a patra carte a aceluiaşi autor. Edenul de acasă – ne-am exprimat în paginile Gorjeanului, iar a cincia carte, în curs de apariţie, – Târziu de septembrie urmează. Dialogul de faţă urmăreşte trezirea dragostei de şcoală, de carte şi formarea psihologului şi poetului care este Ion Căpruciu.
Bunele şi cărţile din carul toamnei
-Când v-aţi ţipat existenţa?
-Mama mea şi bunica, tatăl bucuros că are un flăcău zic că pe 18 ianuarie, acum 70 de ani.
-Aţi luat anul cam de la început. A fost vreun câştig? Privind retrospectiv, cum au trecut anii?
-Cu bune şi cu rele. Bunele şi cărţile mai pot umple carul toamnei. Sunt ani cât de cât realizaţi, copiii sunt la casele lor şi se înţeleg bine cu soţiile. Pe amândoi băieţii îi am ingineri şi am câte un nepot de la fiecare.
Început greu, în opinci
-Ce amintire aveţi despre anii copilăriei?
-Începuturile au fost foarte grele, în opinci. Era o perioadă când singura soluţie era să porţi cămaşă de cânepă şi opinci în picioare. Bunică-mea avea, ca văduvă de război din 1916, cartelă şi primea nu ştiu câţi metri de pânză America şi ştiu eu ce-i mai dădeau acolo? Am uitat. Aşa primeam în casă vreo 10 metri de pânză din bumbac, gălbuie. O puneam în pârlău la înălbit. Nu ştiu dacă se înălbea, dar sigur se rupea. De prin ’47-’48, bunica a rămas şi fără pensie. Că, vezi Doamne, era tata ţăran mijlocaş. Pâine nu era. Doar ce-şi făceau oamenii în casă din secara sau grâul lor. Mâncam azimă din secară. Mămăliga, doar la sărbători. Aproape cum e cozonacul acum. În vremea cotelor, veneai de la arie cu paiele.
N-am apucat să recit “Tatăl nostru”
-La abecedar când aţi ajuns?
-Pe la 7 ani, am plecat la şcoală. Primul învăţător şi cel mai bun, l-am avut pe Ionel Buligan. L-au dat afară la sfârşitul clasei întâi. Te dădeau afară pentru orice. O lună-două i-a continuat munca unul tânăr, Sache Dobrotă, pe care l-au arestat că n-a pus nişte afişe. L-am umflat vreo 5-6 ani. Pe învăţătorul Ion Daviţoiu l-am avut în clasa a II-a. Săracul învăţător –cel din clasa a III-a, C. Tabacu, din Hobiţa, a fost închis cum că ar fi cochetat, vezi Doamne, cu legionarii. Nimeni nu ştia dacă-i aşa. Clasa a IV-a am terminat-o cu dascălul Pantelimon Goga. Despre toţi am numai amintiri frumoase. Lui Goga eu îi ridicam, zilnic, corespondenţa de la poştă. Dimineaţa, la ora 8 fix, mergeam la poştă. Toţi eram prăpădiţi – fii de ţărani, unul singur – fiu de poştaş. Din Drăgoieşti, mai făceam 5-10 minute până la Brădiceni. Fără lipsă de modestie, eu învăţam cel mai bine din clasă. În perioada aia ni se da câte o cană de lapte la şcoală. Nu la toţi, numai la cei care considerau ei că nu au posibilităţi.
-Ca acum – cornul şi laptele!
-Păi de unde corn? Am spus că pâine nu exista la ţară. De atunci, am o amintire foarte urâtă. Toţi copiii care aveau dreptul la cana cu lapte îl primeau în altă clădire. Nu în şcoală. M-am dus şi eu. „Tu, nu! Tu ai acasă!” Am început să plâng şi am plecat.
-Nu se puteau face învârteli cu laptele?
-Eu ştiu? Cui îi ardea? În schimb, Pantelimon Goga le dădea la toţi. Ştiu eu cum făcea? Poate o mai fi pus şi apă. Era ajutor din America.
-Nouă, la grădiniţă, la moartea lui Stalin ni s-a spus că gata cu laptele şi cu ciocolata. Laptele praf nu venea din URSS?
-Sovieticii nu ne-au dat niciodată nimic. Ei ne-au luat, nu ne-au dat!
-Scrisul frumos, caligrafic, cui îl datoraţi?
-Mai înţelept ar fi să spun lui Constantin Cocheci, dar şi lui Ionel Buligan. Buligan m-a scos odată la tablă cu Abecedarul să citesc. I-am spus lecţia pe de rost. „Bine, bine, ia şi citeşte!”, mi-a zis el cu reproş. Am început să plâng. Eram emotiv, mi-era ciudă că nu are încredere în mine. Lucra mult şi bine cu copiii. Avea experienţă mare şi cu metodica lui, Buligan era cel mai bun. La Brădiceni nu aveau loc toţi învăţătorii. Între ei, începeau frecuşuri, poate şi turnătorii. Toţi fiind absolvenţi ai Şcolii Normale din Târgu-Jiu. Puţini făceau liceul ori liceul comercial. După 8 ani de studiu ieşeau calificaţi. Reforma lui Spiru Haret prevedea 4 clase obligatorii. Unii făceau alţi 3 ani, tot cu învăţători, nu cu profesori. În ‘48 s-a schimbat reforma învăţământului. S-au înfiinţat şcolile elementare – V-VII, la Peştişani. Unde profesorii proveneau tot din foştii învăţători. Unii dintre ei. Profesorul Gheorghe Mărculescu avea facultate şi preda limbile franceză şi latină. Majoritatea deveniseră suplinitori şi îşi completau studiile la fără frecvenţă. În vremea mea, nu se bătea.
-Aţi prins şi ani în care religia nu fusese interzisă?
-Învăţământul s-a despărţit de biserică în decembrie 1947. Ziua de şcoală se începea cu rugăciunea „Tatăl nostru”. Pe peretele dinspre răsărit se aflau o icoană şi portretul Regelui Mihai. Toţi îngenuncheam spre icoană, inclusiv dascălul şi unul dintre elevi spunea „Tatăl nostru”. În decembrie ‘47, învăţătorul Ionel Buligan m-a chemat la el şi mi-a zis: „Căpruciule, după vacanţă, tu vei spune Tatăl nostru”. Mama m-a învăţat Tatăl nostru şi când ne ducem noi la şcoală, după vacanţa de iarnă, dispăruseră Icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi portretul Regelui Mihai. Nici vorbă să mai zicem Tatăl nostru. Apăruse tot Comitetul Central al PMR, iar sus tronau Marx-Engels-Lenin. Iar rugăciunea nu s-a mai făcut, de atunci.
-Ruptura cu biserica a fost totală?
-Totuşi, de Paşti şi de Crăciun ne îmbrăcau frumos părinţii şi ne duceam la Biserică. Învăţătorul Pantelimon Goga ne-a luat pe toţi copiii claselor a II-a şi a IV-a, ne-a dus la Biserica din Brădiceni şi am spus fiecare câte-o poezie laică. Şi popa Teodor Gureanu ne-a dat câte-o cruciuliţă. Îmi plăcea să recit. Eram unul dintre recitatorii buni. Tot Pantelimon Goga făcea serbări cu noi. De Crăciun, de Paşti şi de sfârşit de an. De Ziua Unirii jucam „Moş Ion Roată şi Unirea” de Creangă. Veneau părinţii şi ne aplaudau. Se făcea activitate culturală ca lumea. Nu ca acum. Cu poeziile de atunci, din cărţile de citire, şi cele de mai târziu din cărţile de limba română m-am hrănit spiritual. Aveam o memorie bună.
De la liceu, la profesională
-După şcoala generală din Peştişani, unde-aţi mers?
-Am ales Liceul comercial din Târgu-Jiu, transformat în Şcoala medie tehnică financiară, iar pe 7 noiembrie s-a desfiinţat, cei patru elevi admişi din Peştişani am fost redistribuiţi la liceul „Tudor”. Tata a zis că nu are bani să mă ţină la liceu, cotele erau mari şi la modă. Mă vroia acasă, lângă el. Am stat un an pe tuşă. M-a trimis la Liceul Militar Breaza, unde-şi băteau joc de noi. Am renunţat şi am preferat Şcoala profesională de meserii din Peştişani, unde-l aveam director pe minunatul om Dumitru Secotă. Îmbrăcămintea, încălţămintea şi hrana erau gratis. De fapt, la şcoala profesională mi s-a deschis gustul pentru citit. Fugeam de la meditaţii şi mă ascundeam în aninii zăvoiului din Peştişani şi citeam. De pe atunci făceam schimb de cărţi cu colegii mai avuţi, cu bibliotecă, câştigasem concursul „Prietenii cărţii” şi vroiam să mergem la liceul seral din Târgu-Jiu. Premiile erau în cărţi, câte 10-15 pe an. Acasă, aveam în primire la început oile şi apoi vacile, iar timp de citit berechet. Ne întreceam, eu, Costel Mircioiu, profesor doctor în farmacologie şi matematici, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi cu Emil Paraschivoiou, care citeşte mai mult.
La 16-17 ani, publicam în „Gorjeanul”
-De scris când v-aţi apucat?
-Prin anul doi de profesională, scriam la „Gorjeanul”, la întrecere cu învăţătorul Victor Daviţoiu. Ziarul avea un concurs de corespondenţi. Nu mi-a dat premiu, dar mi-a dat nişte bani. Poezie scriam de atunci, dar nu trimeteam. Era secretul meu.
-Aveaţi o anume timiditate?
-De aia şi mai târziu mi-am luat pseudonim. Să nu ştie alţii că scriu. La Liceul seral „Tudor” aveam profesori de elită. M-a iubit, pot spune, C. Cârstoiu profesorul de limba şi literatura română, o somitate. Deşi seralist, profesorul excepţional Cârstoiu mă trimitea la Olimpiade. Mi-a dat numai note mari şi-l mulţumeau lucrările mele de sinteză.
M-a năşit Geo Dumitrescu în „România literară”
-De când datează debutul literar?
-Eram student la Universitatea din Iaşi, Facultatea de istorie-psihologie-pedagogie, secundar limba şi literatura română. Am îndrăznit să trimit la revista „România literară”, unde poetul Geo Dumitrescu, directorul revistei, prin anii 1964-65, susţinea rubrica Atelier literar. Geo Dumitrescu mă îndruma şi îmi publica tot timpul câte-o poezie. Aici mi-am făcut debutul, pe 13 septembrie 1968, cu un grupaj amplu sub titlul: „Vă propunem un nou poet – Constantin Dochian”. Abia târziu, poetul Gh. D. Vasile, redactor la Editura „Ion Creangă” mi-a făcut cunoştinţă cu marele poet Geo Dumitrescu, la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, în Casa Monteoru. Mi-a fost un mentor poetic extraordinar.
-Sigur că în Iaşii marilor iubiri aţi avut o studenţie frumoasă, v-aţi şi căsătorit, iar apoi aţi fost un reputat psiholog. Va mulţumesc şi, poate, vom continua dialogul altădată.
Ion Predoşanu
