“Aș vrea să-I mulțumesc nespus de mult și de profund recunoscător Tatălui Ceresc, pentru că m-a rânduit ca să fiu la început preot în Ardeal”
-Rep. Preacucernice Părinte, ce vă impresionează mai mult în Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia de dinaintea Sfintelor Paști?
-Faptul că intrarea în Ierusalim a Mântuitorului Iisus Hristos s-a făcut modest, călare pe un asin, motiv pentru care oamenii au ieșit în întâmpinarea Sa cu flori, înălțându-I osanale! De altfel, intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa pământească, în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat, mai ales că Duminica Floriilor este precedată de sâmbăta lui Lazăr, zi în care Biserica pomeneşte minunea învierii din morţi a lui Lazăr, săvârşită de către Domnul Iisus Hristos. Aşadar, primirea triumfală ce I s-a făcut Domnului Hristos a fost determinată de această minune premergătoare a învierii lui Lazăr, după care a intrat în Ierusalim ca un Împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament. Prin cuvintele: «Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr» (Zah. 9, 9), înţelegem pe deplin că Dumnezeiescul Prooroc prevestise cu mai bine de patru sute de ani înainte, acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim în Duminica Floriilor, fiindcă Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în cetatea Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a Lui Dumnezeu, mai mult decât oricare cetate!
«Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!»
-Rep. Atât de frumos rostiţi cuvintele Evanghelice, că mă simt pe deplin sedus de frumuseţea pledoariei pe care o faceţi cu atâta elocinţă!
-Ca să nu mă simt măgulit şi trufaş datorită acestei aprecieri, daţi-mi voie să mai adaug că Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărătească pe mânzul asinei (Ioan 12, 15), pe care nimeni dintre oameni niciodată n-a şezut, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30). Iată, neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ, iar pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea striga, săltând de bucurie: «Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!» (Matei 21, 9; Luca 19, 38). Iar, după voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, însă, după patru zile, striga despre Cel pe care L-a numit împărat: «Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul» (Luca 23, 21; In. 19, 15).
-Rep. Vă rog să ne spuneți ceva despre modul cum asociem Duminica Floriilor cu Învierea Domnului, cea mai mare Sărbătoare Împărătească a Creștinătății!
-Știm prea bine că se cuvine să întâmpinăm în smerenie Sfintele Paști, cea mai mare sărbătoare a bisericii noastre, a tuturor românilor. Având în vedere importanța ei, se cuvine să avem pregătirea sufletească necesară. Dar, dacă stăm şi ne gândim puţin, ne dăm seama că la nici o săptămână după acest eveniment, Mântuitorul Hristos avea să pătimească şi să-şi dea viaţa murind pe lemnul crucii, aşa cum subliniază textul din Evanghelia după sfântul Matei. De aceea, slujba de la Sfânta Liturghie, în ansamblul ei, la început este veselă şi triumfătoare, apoi devine gravă şi tristă. Mai întâi, Iisus este aclamat ca rege şi purtat în triumf, apoi este trădat, prins, condamnat şi răstignit pe cruce. Pe de o parte, preamărire, iar pe de alta, hulire materializată în strigătul: «Răstigneşte-L Răstigneşte-l!». Aşadar, în faţa morţii Lui Iisus, ne punem întrebarea: din cauza cui a murit? Cine a contribuit la moartea celui fără de păcat? Pătimirea Mântuitorului Hristos este plină de duşmani: Iuda îl trădează, iudeii îl dau pe mâna judecătorilor ca să-l osândească, Pilat rosteşte sentinţa nedreaptă, soldaţii îl pironesc pe cruce, iar în spatele lor e mulţimea care îl condamnă.
-Rep. Suntem, noi, cei îndreptăţiţi să căutăm vinovaţii?
-Suntem tentaţi să-i acuzăm de această crimă numai pe contemporanii Lui Hristos, dar dacă stăm şi medităm puţin, ne dăm seama că păcatele noastre sunt cele care l-au răstignit pe lemnul crucii. În acea mulţime ne găsim şi noi, cei de azi, pentru că şi noi Îl condamnăm atunci când există în inima noastră puţin din Iuda care îl trădează, puţin din Pilat care îl condamnă sau din soldaţii care îl răstignesc.
-Rep. Care este sentimentul care poate să ne răscolească sufletul în astfel de momente?
-Suferinţa şi moartea Mântuitorului pe cruce, pentru mântuirea noastră, va trebui să trezească în fiecare dintre noi sentimentul de pocăinţă şi de smerenie, să trezească în firea noastră căinţa, asemenea lui Petru, care, după ce L-a trădat pe Hristos, iată, s-a căit de păcatul său.
“Biserica aceasta minunată, unde m-ați găsit la slujbă, o biserică veche, construită pe la 1732”
-Rep. Preacucernice Părinte, iconom stavrofor, Nicolae Diaconescu, v-aș ruga, cu smerenie, să-mi oferiți câteva date biografice ale vieții dumneavoastră, atât cât vă îngăduie bunăvoința și răgazul acesta de după osteneala slujbei de la biserică!
-M-am născut în anul 1923, în ziua de 12 februarie, chiar dacă în actele mele figurez că sunt născut la 30 martie, pentru că așa s-au întocmit actele pe vremea aceea!
-Rep. La fel ca în cazul marelui sculptor, Constantin Brâncuși, mi se pare interesant!
-Nu știu cât este de «interesant», dar aceasta este realitatea!
-Rep. O «realitate» care ne oferă atâtea similitudini! Nu insist asupra perioadei copilăriei, pentru că întotdeauna copilăria este mirifică prin unicitatea ei, dar, aș dori să ne spuneți câteva cuvinte despre începuturile vieții de teolog desăvârșit și de om dăruit credinței în Dumnezeu!
-Am făcut seminarul la Râmnicu Vâlcea și după aceea Teologia la Cernăuți, dar numai doi ani în Basarabia, din cauza războiului, pentru că în următorii doi ani am urmat cursurile la Cluj-Napoca, unde am învățat multe lucruri minunate și m-am familiarizat cu spiritul ardelenesc, acel mod minunat de a fi patriot și «om dăruit credinței în Dumnezeu», cum spuneți dumneavoastră! M-am preoțit în Ardeal, în timpul Preafericitului Patriarh Justinian, în Episcopia Oradiei, Parohia Sânmiclăuș, la Biserica ortodoxă având hramul «Sfântul Ierarh Nicolae», în ziua de Sfântul Nicolae, în anul 1958. Dar, pentru că simțeam o chemare lăuntrică din partea locurilor mele natale, în același an, 1958, am venit în Parohia Bălcești, la Biserica aceasta minunată unde m-ați găsit la slujbă, o biserică veche, construită pe la 1732, după cum vedeți, un monument istoric și o neasemuită și binecuvântată «Casă a Lui Dumnezeu»!
-Rep. Cum se spune, un om binevenit, într-un loc binecuvântat!
-Să spunem şi în acest fel, dacă nu e prea mult!
-Rep. În discuția pe drumul de la biserică până acasă la preacucernicia voastră, Părinte Nicolae Diaconescu, îmi promiteați că o să-mi spuneți ceva despre Maria Lătărețu, pe care ați cunoscut-o îndeaproape și de care vă leagă atâtea amintiri!
-Poate o să mai revenim și altădată asupra acestui subiect, dar, pentru început, vă pot oferi câteva cuvinte despre discursul meu de la ceremonia de inaugurare a Casei memoriale «Maria Lătărețu», din anul 1991, în care am spus, printre altele: “Iubire și recunoștință firească «Privighetorii» Gorjului, stimă și respect, adâncă recunoștință, consemnez azi, în câteva cuvinte, ca un buchet de flori la casa Mariei Lătărețu, ca un sentiment de regret și de admirație pentru distinsa Doamnă a cântecului popular, a cărei figură ne-am ostenit s-o memorăm în granit! Am cunoscut-o de copil! Dar, în luna noiembrie, când încep frunzele să cadă, cade și ea pe scena de la Românești, ea, «Privighetoarea» Gorjului și a noastră consăteancă. Astfel, dispare în sărăcie și nepăsare aceea care ne-a dus peste hotare faima cântecelor românești! Constatăm cu nedumerire că mulți au fost ajutați de ea ca să se afirme, dar, pe zi ce trece, de la un an la altul, vedem că toți au uitat-o din momentul când ultimul bulgăr de pământ s-a prăbușit supra ei”!
-Rep. Ce ne puteți mărturisi despre «darul» preoției și despre modul în care ați pregustat din frumusețea acestui «dar» cu care Dumnezeu v-a binecuvântat?
-Mai întâi, aș vrea să-I mulțumesc nespus de mult și de profund recunoscător Tatălui Ceresc, pentru că m-a rânduit ca să fiu la început preot în Ardeal, acolo unde am învățat ce înseamnă Taina Credinței, pentru că în acest spațiu românesc, vă rog să rețineți, veneau la biserică 300-400 de credincioși la Sfânta Liturghie din Sfânta Duminică, iar la sfârșitul slujbei, îmi îmbunătățeam practica de cult cu anumite discursuri despre viață, despre omenie, despre dragostea de patrie, ceea ce astăzi, din păcate, nu se mai face!
(VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA
