De curând am citit cartea, ce cuprinde cronici şi epistole, îngrijită de poetul- actor George Drăghescu, intitulată Samuraiul critic şi am rămas foarte încântat deoarece mi-au fost devoalate confesiunile a doi titani contemporani, ai culturii noastre – Nicolae Steinhardt şi Gheorghe Grigurcu. Cartea îşi deschide paginile cu o cronică a lui Nicolae Steinhardt la volumul de versuri Contemplaţii, a poetului Gheorghe Grigurcu, în care cronicarul îi prinde toate faţetele poetului, înţelegându-i sensibilitatea, absconsul metaforizat, cu o delicateţe uimitoare, frica de a nu fi luat în serios de confraţi şi cititori în general, tinereţea inimii zburdalnice şi neprihănite şi care se ruşinează să nu fie stridentă, candoarea superfiltrată de un suflet de copil de bună credinţă, tendinţa spre concentrare şi sinteză chiar cu un vădit neastâmpăr şi o dorinţă exagerată de sugerare printr-un soi de poeme pastel în stil aforistic.
Gheorghe Grigurcu vădeşte o sumă imensă de aspecte sentimentale legate de iubire, de tristeţe, de moarte. Este un creator prin multiplele definiţii ce încearcă să le dea însăşi poeziei, literaturii, creaţiei artistice în general, prin legătura acestora cu transcendentalul, ca un suflet în transhumanţă, modest cu o năzuinţă perpetuă şi un talent înnăscut pentru poezie şi arta scrisului în general. Dovedind o acuitate deosebită, generează o poezie filosofică concentrată. În cartea de critică Între critici Gheorghe Grigurcu îl numeşte pe Nicolae Steinhardt « Samuraiul critic » (de unde şi titlui acestei culegeri) mai ales pentru înţelepciunea de care a dat dovadă în lucrarea Incertitudinilor literare (Ed. Dacia, 1980). Criticul insistă pe decriptarea stării interioare a eseistului care are o ţinută morală, demnă şi elegantă, este curajos, ferm şi fidel unor principii de rang superior, acoperit de o mare stăpânire de sine – ca un samurai. Denotă de asemeni o trăire intelectuală printr-o meditaţie străfulgerătoare, generând certitudini dintr-o fineţe veritabilă şi graţioasă a spiritului. Nicolae Steinhardt are capacitatea de generalizare a aspectelor ce ne definesc viaţa, cu un remarcabil simţ al onoarei. In labirintul vieţii, al creaţiei este limpede că participă cu o « însuşire patriarhală » frizând paradoxul, izbind conştiinţa cititorului.
În articolul Un estet al fiinţei Gheorghe Grigurcu polemizează cu I. Negoiţescu, de regulă pe marginea eseului lui Nicolae Stinhardt Critică la persoana întâi, Ed. II, Dacia, 2001, în care sunt puse în discuţie o serie de autori din ţară şi străinătate după mai multe criterii, iar după o oarece tevatură Gheorghe Grigurcu statorniceşte câteva idei: «Nicolae Steinhardt discută despre literatură cu pasiune, cu pricepere şi competenţă, evidenţiind emoţia artistică cu toată cuprinderea sa»; iar în eseul Escalelor în timp şi spaţiu Nicolae Steinhardt «caută cu delicateţe puncte de tangenţă între sacru şi profan »pentru a face loc bucuriei ce frizează vădit desăvârşita contopire între materie şi spirit, iar în final criticul Gheorghe Grigurcu conchide că «Nicolae Steinhardt are un timbru personal în critica şi estetica românească şi rămâne un reper de seamă al acestora».
Între paginile cărţii întâlnim o serie de epistole, de regulă din partea eseistului Nicolae Steinhardt, către criticul Gheorghe Grigurcu – de mulţumire pentru atenţia pe care i-a acordat-o în diverse articole şi studii critice, manifestându-şi o aleasă afecţiune pe care o nutreşte pentru personalitatea sa şi îl invită de mai multe ori la mănăstirea Rohia, pentru a se sfătui şi a-şi împărtăşi din ale vieţii încrengături. Nu pot să închei aceste gânduri, fără a-l felicita pe George Drăghescu pentru iniţiativa şi realizarea sa.
Vasile Ponea
