Cartea „Spiritul 21 şi aforismele lui Brâncuşi” (Ed. Intol-Press, Râmnicu Vâlcea), a cunoscutului jurnalist şi scriitor vâlcean Petre Cichirdan, se circumscrie sferei „brâncuşiologiei”, acest domeniu privilegiat al istoriei şi criticii de artă, centrat pe exegeza operei creatorului sculpturii moderne, gorjeanul Constantin Brâncuşi. Dar artistul nu a realizat numai sculpturi, ci şi desene şi fotografii şi a lăsat în urma lui numeroase aforisme, la nivel oral, dar culese şi încredinţate tiparului direct de către cei care l-au auzit vorbind: artişti, critici, scriitori, prieteni, admiratori. Putem vorbi astfel şi de o operă literară a lui Brâncuşi, de natură aforistică.
Scriitorul Petre Cichirdan nu a dorit să realizeze o carte în sine despre aforismele lui Brâncuşi, aşa cum au procedat anterior prietenii săi care l-au şi influenţat, scriitorii Constantin Zărnescu şi Ştefan Stăiculescu (ultimul într-un volum trilingv). El a încercat un dialog inedit cu marele artist prin intermediul „ziselor” sale, în sensul că dă replici gândurilor lui Brâncuşi, ce stau pe fundalul aforismelor şi textelor sale. Acestea trezesc creativitatea jurnalistică şi literară a domnului Cichirdan, într-un amestec de realitate şi ficţiune incitant, în care reflecţiile filosofice se regăsesc la tot pasul. Chiar în capitolul introductiv, el mărturiseşte că acele cărţi ale prietenilor săi au lansat „o provocare în persoana sa” şi că a simţit nevoia de a-şi „spune părerile alături de cele ale creatorului sculpturii moderne, asupra aforismelor sale, al conţinutului şi apartenenţei, dar mai ales ca răspuns la provocarea acestora în contact cu artiştii producători cu o cultură medie asupra artelor vizuale, şi, având ca obiectiv central sculptura secolului XX”. A fost de asemenea stimulat de modul în care „poate fi receptat Constantin Brâncuşi, la o sută de ani distanţă, prin intermediul acestor aforisme”, încercând astfel să realizeze „un dialog axiomatic” între marele artist „cu un personaj imaginar, reprezentând chiar secolul XXI”.
Autorul crede, cu fermitate (ca şi S. Geist de pildă), că la Paris Brâncuşi nu mai era de mult ţăran, ci un „intelectual sadea, de mare calitate. Natural-nelivresc, vorbea franceza, engleza. Iubea-cunoştea mitul antic, religia, cunoştea Vedele”. Iar „filosofia lui Brâncuşi îşi are izvorul în chiar opera sa” şi „nu ţine de aforismele sale, care de altfel, cele mai multe sunt reformulări, zeci de forme, orale sau scrise şi spuse altfel”. El apreciază că nu este bine să „mutăm întregul sens al artei lui Brâncuşi, personalitatea proprie, în această lume a aforismelor”, mai ales că admiratorii lui Brâncuşi de-atunci erau totuşi „nişte limitaţi-cultural vorbind” sau „nişte femei care căutau fantezia, simţind noul”. Autorul consideră că Brâncuşi, „un simbolist, poet şi filosof”, în viaţa sa de om matur „a excelat prin tendinţa permanentă de căutare a noului”. În acelaşi timp însă, opera lui „repune clasicismul în drepturile sale”, deoarece „componenta de bază a acesteia este ideea, echilibrul şi cosmogonia”. Chiar Columna lui Traian şi Coloana Infinită sunt puse în paralel, pentru că, în primul rând, ele „ne arată sensuri” şi „apoi, detalii de viaţă”. Dar amândouă exprimă „fără îndoială, vigoarea daco-romană”.
În ceea ce priveşte strict „dialogul” între „Spiritul (secolului) 21” şi aforismele lui Brâncuşi, ele reprezintă în fapt o replică filosofică pe care un alter ego modern al lui Petre Cichirdan o dă concepţiilor brâncuşiene despre viaţă şi artă. Uneori ideile sunt convergente, iar alteori divergente până la contraziceri totale; de exemplu „Spiritul 21” dă următorul răspuns aforismului „Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor”: „Cred că sintagma ta are numai formă şi este fără fond… adică sună bine la ureche! Cred că vizează absurdul… Esenţa vieţii este segmentarea, urmată de dubla creştere!”.
Unele concepţii pe care le-am spicuit şi prezentat aici sunt fără îndoială originale, dar au şi un potenţial serios în a stârni dezbateri, polemici şi controverse, mai cu seamă pentru că autorul contrazice idei fixate (clasicizate) în exegeza brâncuşiană, trădând astfel un scriitor cu spirit ludic, dar şi un gazetar incisiv. Din fericire, domnia sa practică acel gen de ziaristică intelectuală, de gazetărie culturală şi rafinată, perfecţionată la noi de Ion Minulescu, Tudor Arghezi şi Camil Petrescu.
Cartea domnului Petre Cichirdan se constituie astfel într-un demers original şi incitant în lumea brâncuşiologiei, meritând a fi citită mai ales pentru a constata diferenţele între o mentalitate filosofică, arhaică, amprentată de sacralitate, cum este cea a lui Brâncuşi, şi una modernă, puternic desacralizată, orientată spre ştiinţă, materialism şi raţiune.
Sorin Lory Buliga
