1. Mitul folcloric al petrecerii
La cei 70 de ani săi, Gabriel Chifu e un homo classicus. Poet, prozator, publicist cu operă vastă. Este un optzecist sigur pe uneltele sale de scriitor profesionist care ştie să performeze în fiecare proiect al său. I-am repartizat în „Istoria-mi transmodernistă” 21 de pagini care conţin 5 articole după cum urmează: „Sub „domnia” lui Gabriel Chifu (la 60 de ani)”, „Gabriel Chifu şi poemul tragic”, „Ascensiunea lui Gabriel Chifu în aristocraţia poeţilor români contemporani”, „Contrazicerea efemerităţii”, „Gabriel Chifu: Cel de-al cincilea laureat al Festivalului Naţional de Poezie „Lucian Blaga”. Ca sentiment: un cristal” [1].
Şi-a cinstit, onest, împlinirea frumoasei vârste de şapte decenii de viaţă, din care 50 de efervescentă creaţie literară, cu un impecabil stilistic nou volum de versuri: „Despre petrecerea de sine şi alte poezii”.
Tema şi motivul sunt desigur preluate/prelucrate din folclorul ontologic. Desigur că pentru Gabriel Chifu conotaţia poetică a noţiunii e atotcuprinzătoare; înseamnă a-ţi duce viaţa, a-ţi parcurge cu mintea anumite fapte, a-ţi reconstitui mintal trecutul, a-ţi depăna în gând firul amintirilor; mai înseamnă a ţi se scurge timpul vieţii, a ţi se termina, epuiza, „dispărea” (desigur cu un sfâşietor tragism); în cazul ritualului funerar, presupune a conduce pe cineva la plecare o bucată de drum (eventual a însoţi la groapă un mort); în popor circulă încă şi expresia a se petrece din lumea noastră egală semantic cu «a muri».
Ceremonialul de moarte valorifică actul trecerii din lumea albă în lumea fără dor [2]. Marea Trecere a sufletului din Lumea aceasta în Lumea cealaltă este triadică: maieutică, (apo)tropaică, psihopompă [3]. Lucian Blaga însuşi are un volum intitulat „În marea trecere” [4].
Gabriel Chifu ca şi acest uriaş poet interbelic se revendică deci din matricea folclorică a ordinii faptelor spirituale prin care cultura se monumentalizează. Şi poezia lui Blaga şi cea a lui Chifu reprezintă dovada, în „noul stil” al „bărbăţiei” culturii europene, într-un expresionism propriu iniţial culturii folclorice arhaice. Poetul evocă scene ale existenţei sale, ca secvenţe din experienţa vie a lumii ca totalitate, adică– subliniez – o experienţă muiată în/ şi smulsă după/ perspective dincolo de imediat şi de sensibil. Se întâlnesc şi-n discursul lirico-epic chifuian acea metafizică vie, acea nevoie de povestea adevărată, de acele mituri, simboluri, arhetipuri care, oricâte degradări urbane ar fi suferit, au încă sensurile originare, transaparente în „spaţiul-plasă” al lui Mircea Eliade, unde lucrurile se leagă între ele după legile gândirii magice şi ale simpatiei organice şi metanoice.
Eugen Todoran remarcă în lirica blagiană câteva aspecte distinctive: detalii imaginare ca izvoare de meditaţii existenţialiste, substanţe miticomagice ca având rol de eresuri perene, corespondenţe analogice misterioase, generate de un orfism etern; simbolismul care pune în ordine materia memoriei supusă psihanalizei şi anamnezei etc. [5]
Petrecerea de sine e deja cu totul altceva. E cercualitate a cogitoului ca «unitate originară» în virtutea căreia spiritul nu poate rămâne simplă afirmare de sine; căci această „afirmare” trebuie să realizeze saltul calitativ în petrecerea de sine care, firesc/ şi fireşte/ nu poate fi decât tragică, poetul asumându-şi misiunea de-a o converti în sublima superioritate absolută a conştiinţei făcând din lumea omului zona privilegiată de aplicarea alchimistă a topirii tragicului în sublim, reprezentând calea de eliberare din aporiile sensibilităţii ultragiate de iminenţa morţii şi de necesitatea ei „dictată” de dizolvarea individului fie apolinică fie dionisiacă în universal. [6]
2. Un imaginarium al foamei de nemurire
Despre sentimentul tragic al vieţii, Miguel de Unamuno afirmă că omul din carne şi oase e obsedat de conştiinţa finalităţii căreia volens-nolens îi substituie „nemuritoarea râvnă de nemurire.
Gabriel Chifu îşi reconsacră valorile afective din alte unghiuri de refracţie şi reflecţie; însă metafizica şi poezia nu sunt activităţi de integrare/ de sinteză, ci, exact pe dos, sunt concretizări într-un imaginarium al foamei de nemurire. „Nimicnicia lumii care trece şi dragostea sunt cele două dominante implicate profund în autentica filozofie şi-n adevărata poezie, greu încercate de sentimentul deşertăciunii trecătoare trăit într-o dezamăgitoare lume de aparenţe; sortită morţii nemiloase (vezi poemul magistral „Am trăit toate istoriile astea mistuitoare”, (pag.70). „Sunt doar o făptură verbală/ într-un univers verbal?// Şi atunci mirosul nestăvilit de tei înflorit,/ care-mi vine în nări acum, în iunie, e doar iluzoriu?/ Cum amăgire e şi viaţa mea toată,/ o scriere neînsemnată” (Cerul e făcut din cuvinte, p.71).
Poetul, cu o disperare revoltată, pendulează între o utopie erotică ardentă, în care iubita murmură „versuri vii, parcă de undeva din înalt dictate”, şi o distopie apocaliptică în care „căzute din trupurile rămase fără lume,/ sufletele noastre vor fi ale nimănui” (Poem distopic, p.57), vărsate neoexpresionist în „golul tiranic”: „făpturile conectate, prin firea lor zburătoare/ cu o mie de aripi şi făr’ de durere”.
Dar mai subliniază Miguel de Unamuno încă o dimensiune: aceea din fundul prăpastiei, unde se întâlnesc disperarea sentimentală şi volitivă cu scepticismul raţional. Această îmbrăţişare tragică implică dragostea profundă din care-o să erupă izvorul vieţii, al unei vieţi serioase sacrificiale, teribile.
În poemele lui Gabriel Chifu, pe scepticismul salvator se grefează metoda moral creativă a conjugării terţinclusive a abstractului (nemurirea, eternitatea) cu concretul muritor (însă poetic şi meditativ), singularizat în efortul demiurgic al scriiturii şi al scriitorului; în cazul de faţă, un poet de excepţie şi – repet – un „clasic” al generaţiei optzeciste [7]. Ca om autentic, Gabriel Chifu şi-a menţinut într-un echilibru demn şi robust finitudinea şi infinitudinea demonstrând lumii că, fiinţa, după, este de-a dreptul fantastică.
3. Epopeea autobiografică
Aşez recenta sa carte „Despre petrecerea de sine şi alte poezii”, a lui Gabriel Chifu, cu de la mine putere, lângă „Povestiri despre om” a lui Constantin Noica [8]. Amândoi au acea virtuozitate de balerin dialectic, în virtutea unei energii intrinseci. Fenomenologia înseamnă descrierea lanţului de evenimente (fenomene – n.m.,IPB.) prin care trece conştiinţa unui om atunci când vrea să afle adevărul vieţii sale. „Neobişnuitele întâmplări ale lui Gabriel Chifu” pot fi puse într-un cadru comparatist cu „Observarea de sine a omului” [9].
În cartea nicasiană, realitatea gândirii e totuna cu viaţa sufletească. Fireşte, ideea descinde din tratatul aristotelian „Despre suflet”; iar, în subsidiar, titlul cărţii lui Gabriel Chifu face trimitere la deveninţa lui în spiritul sentimentului românesc al fiinţei şi caută un set de răspunsuri la întrebarea de răscruce «Ce sunt eu pe lume?». Dacă lumea e o carte şi eu sunt, ca şi voi, însoţitorii mei pe cale/ drum, o filă din această carte, poate mai multe, atunci oferta-mi e Cartea Vieţii – îmi confirmă ipoteza amicul meu din studenţia craioveană.
Astfel poetul nostru poartă cu el o lume care odată instituită, desfăşurată prin faptă, contemplată prin cunoaştere, s-a metamorfozat prin procesul de transfigurare în povestea culturii universale înseşi, a limbajului etic, estetic, retoric, transretoric, autoreferenţial, apoteotic.
Gabriel Chifu îşi începe deci epopeea autobiografică cu trupurile din care a ieşit, unele ca nişte case dărăpănate, altele înecate în lacrimi, unele în care inima încă bate cu putere. Să fie poemul „Trupuri de-ale mele înşirate pe marginea drumului” o replică la „Omul şi timpul său” în dubla viziune a lui Hegel şi Noica? Pare-se că da.
În chiar trupul omului apar şi latura de generalitate şi cea de individualitate: „Trupul este deopotrivă dat de lumea largă cât şi expresie a ce face omul din el însuşi. Atunci înseamnă că trupul, bine descifrat, ar putea da taina omului” [10]. Semiotica trupului leagă un semn exterior de cele interioare, ceva personal de ceva transpersonal (adică social – n.m.), faţa şi craniul leagă spiritul de concept, iar mâna leagă conceptul de imaginea poetică (ea-i un meşteşug al soartei poetului) ş.a.m.d. Până şi pielea corpului îşi are funcţia ei în imaginarul chifuian: „Şi nu ştiu cum se făcea că pielea corpului meu se întinsese peste tine, şi tot ce fusese în afară deodată/ devenise lăuntric”. Astfel sfârşitul e văzut vizionar, panteist, apocaliptic, cosmogonic: „Ploua înlăuntrul meu./ Iar pe cer, seara, treceau nori ori sclipeau stele/ tot înlăuntrul meu”.
Acum, la cei 70 de ani, ca şi Marin Sorescu bunăoară pe la 60 de ani, Gabriel Chifu redescoperă prozodia tradiţională, sonetul, bocetul, litania dantescă (vezi „Cartea veche cu înţeles ceresc”, „Acea stihie”, „Eu, cel de mult sortit să fiu ceresc” – poeme de-o neasemuită frumuseţe şi într-un stil eliotian (adică desăvârşit – n.m.).
4. Deveninţa înnobilată
Pledez, în încheiere, copleşit de perfecţiunea stilistică a versurilor, pentru lecturarea integrală a volumului care cuprinde doar 70 de texte – echivalente ale celor şapte decenii de viaţă –, printre care arte poetice, poveşti, imersiuni în fantastica existenţială, elegii, psalmi, viziuni, ditirambi, mitosofii, basme, cuvinte transformate în tăcere etc. Unele titluri au o încărcătură lirică specială, europeană, ultimativă, metafizică, istorică, iniţiatică, multiplă, heteroclită: „Acum înotăm printr-un râu vertical”, „Ţinut unde e întuneric tot timpul”, „Călătoria fantastică”, „Criptonim pentru moarte”, „O viziune. Casa bizar însufleţită”, „Tărâm pardosit cu prăpăstii”, „Sufletul tău utopic. Un ditiramb”, „Eu trăiesc ascultând de dictare”, „Singurătatea ca o lespede tombală”, „Venirea îngerilor în oraşul inimilor împietrite. O poveste”, „Am trăit toate istoriile astea mistuitoare”, „Cerul e făcut din cuvinte”, „Nimicul primitor dintre lumi”, „Schimbări meteorologice, fizice şi metafizice”, „O muzică înaripată clar răsună”.
Răzbat la receptare livrescul, intertextualitatea, ştiinţa poetologică, vocabularul înalt, sporit, ispita incantaţiei, farmecul poeticităţii, atracţia cerescului ca stare a transcendenţei, însă toate regentate de un sentiment românesc al fiinţei pe care, de pildă, acelaşi Noica îl defineşte drept „a fi întru ceva”.
Întreaga sa viaţă, Gabriel Chidu a avut teribila, sacralizanta, voinţă de a exista întru ceva (deci a transexista – n.m.). El a vibrat, între foc şi gheaţă (deci între iubire şi idee), şi-a reconfigurat devenirea ca scriitor din etapă în etapă. A înnobilat estinţa sa întru un spaţiu dat, întru o limbă: cea românească; matcă a cuvintelor întru natură ori întru două lumi, întru tradiţie, întru ceea ce poporul român a fost, întru spirit, întru potrivită întâlnire cu fiinţa. «A fi întru» – adică într-o serie magnifică cu Eminescu, Ispirescu, Creangă, Blaga, Brâncuşi.
Lumea lui Gabriel Chifu e întru fiinţă, întru libertatea de a rămâne în devenire. Iar poezia lui este „petrecerea de sine” într-un cer de Empireu dantesc, este arta de a vedea în cuvânt o adevărată devenire întru fiinţă. „Dar cuvântul însuşi, cu orizontul lui de înţelesuri, este în viaţa reală a limbilor o totalitate deschisă, devenirea gândurilor întru el sporindu-i făptura şi încărcându-l cu tot mai multă fiinţă. Într-un fel, cu fiecare cuvânt se petrece (s.m.,IPB.) această pendulare între cele două deveniri, dar la unele cuvinte amplitudinea productivă e semnificativă pentru tăria gândului… Toate creaţiile omului par să aibă un în lăuntru = înăuntru (s.m.); cum are Piramida mormântul ei ascuns”. Dar are un înăuntru şi un înafară, are sinea lucrului dezvăluită: este un cântec şi o creştere care biruie moartea, accesând universul fiinţei, după ce-a reuşit să exprime ceva din fiinţa ca fiinţă…[11] într-un limbaj de sărbătoare aureolată de glorie.
Bibliografie:
1. Ion Popescu-Brădiceni: Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; Editura TipoMoldova, Iaşi, 2024, pp.600-621
2. Constantin Eretescu: Folclorul literar al românilor/ O privire contemporană; Editura Compania, Bucureşti, 2004, p.108
3. Romulus Vulcănescu: Mitologie română; Editura Academiei R.S. România; Bucureşti, 1987, p.208
4. Lucian Blaga: Opera poetică; cuvânt înainte de Eugen Simion; prefaţă de George Gană, ediţie îngrijită de George Gană şi Dorli Blaga; Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pp.117-146
5. Eugen Todoran: Lucian Blaga. Mit, poezie, mit poetic; Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională; Bucureşti, 1997, pp.252-255
6. Gabriel Liiceanu: Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii; Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pp.106-107
7. Miguel de Unamuno: Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare; traducerea şi notele de Constantin Moise; postfaţă de Dana Diaconu; Institutul European, Iaşi, 1995
8. Constantin Noica: Povestiri despre om; prefaţă de Sorin Lavric; cu o scrisoare a lui Emil Cioran în loc de postfaţă; Editura Humanitas, Bucureşti, 2019
9. Idem, ibidem; dar vezi „A doua interpretare. Povestea omului ca toţi oamenii/ Partea a treia: Raţiune/ A. Cunoaştere/ VIII. Observarea de sine a omului”, pp.188-192
10. Ibidem, pp.192-195
11. Constantin Noica: Sentimentul românesc al fiinţei; Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, in integrum
P.S. Lui Gabriel Chifu i s-a decernat Marele Premiu pentru Poezie Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România la ediţia din 2024 a Festivalului Internaţional de Literatură Târgu-Cărbuneşti şi titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Târgu-Cărbuneşti.
Ion Popescu-Brădiceni
