În această zi binecuvântată, ca preot de parohie, am decis ca să scriu despre Sfinţii Martiri Brâncoveni care sunt Domnitorii Ţării Româneşti, mucenicii care şi-au arătat credinţa creştină dreptmăritoare în marea lor dăruire prin jertfă de neam şi pământ strămoşesc! Astfel, ca preot de altar, acord o înaltă prețuire și cinstire de neam și credință ortodoxă acestui nume sfânt, de aceea, se cuvine să reflectăm şi asupra martirajul celui care a fost Domnul Țării Românești, între anii 1688-1714, împreună cu cei patru feciori, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, iar, la ora de religie, aş putea oferi cea mai pilduitoare lecție de istorie și patriotism, scrisă cu sîngele lor martiric, pe care ar fi trebuit să o învețe foștii și actualii trădători de țară și de neam, în schimbul privilegiilor și arginților trădării intereselor patriei. Nu doresc să fiu prea dur sau scolactic, ci voi reaminti că acest mare patriot creștin și iubitor de Hristos, care a împărtășit un destin asemănător Mântuitorului, Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut la anul 1654, din părinți de origine boierească și domnească. După tată, provenea din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, era nepot al voievodului Șerban Cantacuzino, în timpul căruia, după cum se știe, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime «Sfânta Scriptură» în limba română. Ca urmare a trădării unor boieri, care l-au clevetit că uneltește împotriva turcilor, domnitorul, împreună cu fiii și ginerele său, au fost duși la Înalta Poartă, fiind supuși unor chinuri îngrozitoare, ca o prefigurare a pătimirilor dinaintea sacrificiului suprem! Marele sfânt şi domnitor a murit fără să renunțe la credința sa ortodoxă și să treacă la credința musulmană, în schimbul eliberării lui și a celor dragi care l-au însoțit. Luându-și rămas bun de la cei dragi, în spirit creștinesc, ca un părinte iubitor și iertător şi ca un sfânt mărturisitor, Constantin Brâncoveanu a primit cu demnitate pedeapsa capitală, cu speranța că judecata sa dreaptă din partea lui Dumnezeu îl va izbăvi de păcatele lumești, spunându-le turcilor păgâni: 
,,Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”! Cu aceeași nedezminţită şi autentică tărie de caracter, Brâncoveanu Constantin și-a îmbărbătat propriii copii, cărora le-a văzut capetele rostogolite de sub securea gâdelui, fiind mai multă dragostea de țară și iubirea de Hristos, decât viața lui și a celor pe care i-a sacrificat, spunânându-le plin de deznădejede, dar și de înaltă speranță: ,,Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte! Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! (…). Acuma, dară, o, dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”! Aceasta este o mărturie consemnată de către patriotul şi scriitorul ardelean, Gheorghe Șincai, în «Cronica românilor și a mai multor neamuri» (1714). Pentru cauza nobilă şi pentru modul mucenicesc în care au murit, cu toți sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în anul 1992 sub numele de «Sfinții Mucenici Brâncoveni», aceasta devenind sărbătoarea pe care credincioșii ortodocși români, pe care iubitorii de credință și neam au prăznuiesc la data de 16 august, cu o zi după ce a avut loc sacrificiu suprem al acestor martiri, în anul 1714. În aceste vremuri, când patriotismul și credința ortodoxă și ortodoxismul în general au slăbit, predominând vânzările și trădările de țară, o asemenea evocare adusă în memoria acestor martiri ai neamului creștinesc românesc este mai mult decât binevenită şi binecuvântată, reamintindu-ne că în această țară au existat oameni de stat care și-au iubit mai mult neamul și credința, care au preferat cu demnitate și cu onestitate moartea martirică, în schimbul trădării și nesocotirii credinței în care s-au format moral și spiritual, prin aceasta devenind modele de patriotism încununat cu dragoste de Iisus Hristos şi de Maica Domnului. În final, să facem precizarea că în timpul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, marele voievod şi sfânt martir dovedindu-se un gospodar desăvârșit și un bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace. Astfel, în stilul constructiv impus pe perioada domniei sale, care îmbina armonios arhitectura, pictura murală și sculptura cu tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian, s-a născut un nou stil caracteristic al etosului românesc, stilul brâncovenesc.
Preot Costinel GAVRILĂ, Parohia Răşina II Vârfu Vii, ŢICLENI, Gorj
