Printre toate îndeletnicirile copilăriei, desigur nobile, nu am uitat pescuitul şi cititul. Cum vedeam o carte, parcă între coperţile ei, şi azi simt acelaşi lucru, se adunau mii de secrete pe care voiam să le descifrez. Şi mă prindeau totdeauna zorile cu lampa aprinsă, o lampă şi azi îl mai simt pe tata care se scoală din somn şi-mi suflă în o lampă cu picior, veche de când e viaţa noastră, Ioane nu mai e gaz, lasă tată am să cumpăr mâine când vin de la şcoală. Şi eu iar aprindeam lampa, pusesem un macat între masa la care citeam şi patul unde dormea rar, însă cele mai frumoase poveşti care nu se terminau niciodată le citeam în pridvor primăvara în nopţile cu lună şi toamna în cântatul greierilor, aşteptând să se coacă strugurii.
Ioane îmi spunea mama, ori mănânci ori citeşti, nu de alta, dar îţi mănânci sporul.
Şi eu citeam mai departe până se termina gazul în lampă. Ioane, du-te şi cumpără gaz, un leu kilogramul, mergeam la cooperativă, Ioane îmi zicea vânzătorul, 5 kilograme pe lună atât aveţi dreptul, restu-i pe ouă, două ouă la kilogram şi eu mă întorceam acasă, mamă am ars gazul pe luna aceasta, a zis vânzătorul că nu mai dă decât două kilograme până la sfârşitul lunii, patru lei şi patru ouă. Da de unde ouă, aveam douăzeci de găini în curte şi mereu inspectam curiacul că-mi plăceau şi mie ouăle fie fierte cleioase şi acum mă ling pe degete, fie la tigaie, dar pentru a citi noaptea la lumina lămpii cu gaz o poveste eram în stare să postesc zi de zi.
Şi iar mă duceam la cooperativă pentru doi litri de gaz, să mai pot citi, şi tare mă bucuram când ieşea luna nouă pe uliţa noastră şi tata, Ioane culcă-te, îţi strici ochii, n-ai să mai poţi deosebi în viaţă ce e bine de ce e rău chiar dacă o să fiu orb.
Şi tare îmi plăcea să merg la şcoală şi bineînţeles în vacanţă cu vaca de sfoară să citesc cărţile pe care le împrumutam. Îmi aduc aminte şi acum Genoveva de Brabant, de la o mamă, şi Alexandria, scrisă cu litere chirilice, de la nenea Ion Olaru.
O altă îndeletnicire, tot aşa de nobilă şi de dragă, era pescuitul din primăvară până-n toamnă, ba uneori şi iarna cu mâinile goale, fără undiţă sau leasă sau var sau boabe de nu ştiu ce plantă a dracului, sau vârşe sau cotăriţă sau dinamită.
Şi acest pescuit avea ritualul său, fie pe Bistriţa, fie pe Bâlta sau pe râul care este un dar al nostru al tuturor şi care trecea cu coşurile pline de noițe, păstrăvi şi ţipari numai să ieşim noi la poartă şi să pescuim.
Stătea în genunchi cu bunicul ca o plăsmuire vie dintr-un tablou parcă l-aş fi pictat chiar eu dintr-o amintire.
Undeva, pe perete, Preacurata ţinea un prunc în braţe.
Şi atunci mi-am amintit şi eu, nu ştiu în ce carte scrie că Dumnezeu ţine lumea în echilibru, pe cei vii cu cei morţi altfel cum mari fizicieni, chimişti şi filosofi şi alţi oameni de ştiinţă care au cercetat viaţa în eprubetă la bătrâneţe devin mai înţelepţi şi-L caută pe Dumnezeu în fiecare lucru. Sau poate pentru ce în lume, şi asta fără dacă, au loc minuni zi de zi ce nu stau în puterea noastră sau noi nu le putem dezlega şi-i întrebăm pe cei de lângă noi, în primul rând pe bunici, de toate lucrurile şi mirările noastre.
Bunica era de la zăpada roşie aşa îmi spunea când o întrebam ce vârstă are, dar încă mai văd bine, unele însă încep să mă lase, picioarele îmi cer un baston, urechea dreaptă, nu vrei să auzi relele îi spuneam bunicii, ea se scula dimineaţa şi uda zorelele din faţa casei şi punea mâna streaşină la ochi, îşi aştepta fiul să se întoarcă, cine ştie pe unde umbla mereu după fluturi şi porumbei pe care îi aduna în grădina lui şi-i învăţa pe fiecare să-şi facă pe câte o ramură un cuib, după cum îi cerea neamul.
Bunica nu auzea bine, dar dacă o întrebam ce faci bunic-o, o vedeam că era foarte atentă la tot ce stă şi se mişcă, ascult Simfonia Stelelor îmi zicea cu un aer de parcă o privea Beethoven, muzica îi venea din interior şi ea zâmbea, o vedeam cum ridică sprâncenele, râde şi dădea din mâini, parcă îşi amintea, făcea ochii mari…
Bunicul, cam de vârsta bunicii, asculta pe iarbă greierii. Niciodată, îmi spunea, eu nu am fost singur pe lume, că poate m-ar fi nimerit un glonţ la Mărăşeşti, dar Dumnezeu n-avea loc în Rai pentru milioane de oameni vinovaţi doar pentru iubire.
Cum să fie singur când în grădina sa. De mic copil, sădise pruni, cireşi, meri şi caişi, vişini, gutui şi-n mijloc un nuc, pe care eu credeam că o să mă sui să apuc stelele de pe cer.
În fiecare dimineaţă, bunicul se plimba, mă lua şi pe mine de mână cu el să privesc primăvara cum ghioceii îşi anunţă menirea lor prin florile albe, cum ne inundă urzicile pe lângă gard şi iarba şi fluturii. Şi bunica venea în urma noastră, încet, încet, râzând încărcată fiind de toate obiceiurile.
Şi bunicul îi zicea, Marie, draga mea, peste o săptămână e duminica Floriilor şi tu încă nu ne-ai făcut urzici, ştii că în săptămâna de până în Paşti urzicile se mărită. Am aflat şi eu, mult după aceea că singurele ierburi şi plante de sub crucea pe care a fost răstignit Hristos au fost urzicile şi de aceia nu se mănâncă în Săptămâna Patimilor.
De asta, îmi zicea bunicul a lăsat Dumnezeu lumea cu naşterea lui Hristos, viaţa sa sfântă şi Răstignirea, iertarea păcatelor, ridicarea la cer fiecăruia după cum îi este sufletul. Noi suntem datori, mai spunea bunicul, să-i pomenim pe cei de dinaintea noastră şi voi, la rândul vostru, pe noi, de Paşti, de Sâmbăta morţilor şi cui îi dă mâna cu câte un colac şi un pahar în fiecare zi, când vreun trecător se opreşte ostenit la uşa casei noastre.
Şi să ne rugăm noi pentru ei, că şi ei se roagă acolo pentru noi, ascultând muzica sferelor. Să ne iubim şi, cum spunea bunica, să ne îngăduim.
ION CĂPRUCIU
