„Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, și nu e”.
-1941-
Neamul românesc de pretutindeni a sărbătorit anul acesta 50 de ani de la moartea celui mai mare creator de cultură și spiritualitate românească. Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de la apunerea celui mai strălucitor luceafăr al gândirii românești, de când pământul a înghițit pentru totdeauna mintea care a adăpostit vremelnic geniul lui Mihai Eminescu.
Până la apariția lui M. Eminescu, cultura românească, n-avea nici un orizont. El i-a deschis drumul spre universalitate, spre cer și spre tot ceea ce este etern și nemuritor.
Mihai Eminescu ca un pont fix maximux al întregii spiritualități românești, creatorul de viață și de conștiință națională în toate domeniile de activitate socială, și-a îndreptat gândurile și către orizonturile școlii populare, dând îndemnuri și sfaturi, principii sănătoase, ca să poată duce la îndeplinire sarcina educativă și îndrumătoare a poporului.
Și cum opera lui universală este vie și nemuritoare în toate domeniile de activitate, și pentru școala primară de azi, chemată la viață adevărată, intensă și nouă, principiile lui Eminescu sunt tot atât de vii și pline de înțeles, căci, socotesc că e un mare bine să le putem cunoaște temeinic și să le aprofundăm înțelesul, frământat de cea mai strălucită realizare a scrisului românesc.
În calitate de fost Revizor școlar, de la 1 Iulie 1875 și până la 1 Iunie 1876, la județele Iași și Vaslui, Mihai Eminescu a putut să cunoască îndeajuns și să pătrundă, cu mintea și intuiția lui genială, școala primară românească din acea vreme și să-i deschidă drumuri noi pentru viitor.
Rolul școlii în genere îl cunoștea îndeajuns de bine, că se vede din Scrisoarea I-a:
„Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic, …”
Apoi, în calitate de conducător al școlii primare din două județe, Mihai Eminescu s-a identificat cu rosturile ei și a căutat să-i dea lumină și aer curat ca să poată respira în voie și să aducă pentru popor dezrobirea culturală pe care atât de priceput a preconizat-o Mihai Eminescu. Adânc cunoscător al sufletului românesc, după cum însuși spunea: Întâmplarea a făcut ca și eu din copilărie încă, să cunosc poporul românesc din apele Nistrului, începând în cruciș și curmeziș până în Tisa și Dunăre. Mihai Eminescu a putut să întrevadă în viitor rostul mare al şcolii primare în ridicarea lui la o cultură și civilizație proprie.
Mihai Eminescu fiind cea mai ilustră apariţie a literaturii române, a fost foarte mult preocupat și frământat de problemele școlii poporului, și în calitate de fost revizor școlar, servește instruirea ca un adevărat magistru îndrumător de la care avem atâtea de învățat și azi.
Domnul Profesor Dimitrie Gusti la îndrumarea organelor de control, ținută la 5 Septembrie 1932 la Sala Odobescu, de la Universitatea din București, pe care a prezidat-o ca ministru al Educației Naționale, într-un avântat discurs a spus următoarele: Un mare înaintaș și îndrumător o au organele de control din învățământul românesc în Eminescu. Vremea cât a deținut această însărcinare, și-a luat chemarea în scris ca nimeni altul, și a făurit am putea zice, o concepție întreagă a revizoratului. Nu se socotea un simplu polițai al învățământului ci era un adevărat anchetator social. Spre a cunoaște bine o școală, întreprindea cercetări sumare asupra mortalității și natalității satului respectiv, asupra chipului cum își fac preotul și primarul datoria și asupra multor fapte asemănătoare.
Preconizând o întreagă pedagogie pentru viața școlii primare și raportând-o la zilele noastre, o vedem că este atât de mult ostenită, ne putem da seama de marea viziune pe care acest profet a avut-o pentru rosturile școlii primare. Pentru școala primară, Mihai Eminescu, a avut o activitate didactică și administrativă foarte prodigioasă.
Felul lui de a gândi se resimte în toate domeniile în care a lucrat. Se resimte deci adânc și în preocupările sale pedagogice. Având strânse legături cu școala, instituția menită să facă educația poporului, l-a interesat atât de mult problemele ei, că oriunde a fost o ocazie a căutat să-și spună curat gândul pentru îndreptarea și dezlegarea lor.
Ceea ce este caracteristic în pedagogia lui Eminescu și-i dă o actualitate deosebită este o vedere largă asupra unităților mari de viață. Pentru Eminescu ca și pentru viața de azi a statului, individul este un organ care trebuie să se reintegreze prin educație idealurilor lui.
Reintegrarea individualității în colectivitate își are obârșia în ideile pedagogice ale lui Eminescu. Statul este un organism viabil și are și el nevoile lui ca și orice organ, și este de două feluri: nevoi materiale și spirituale.
Economia națională și școala sunt bazele de existență ale statului modern. Orice reformă socială trebuie făcută în prealabil după o cunoaștere temeinică a acestor stări de fapt.
Starea economică a unui stat, având o influență considerabilă asupra stării lui culturale și educative, Eminescu și Pestalozzi, a dat o importanță deosebită acestui factor în progresul statului. Ceea ce a determinat pe Pestalozzi să facă chiar un azil pentru copii săraci după ce fusese convins de starea mizerabilă a poporului, a făcut și pe Eminescu, în calitate de revizor școlar, să ajungă la convingeri triste pentru starea economică a poporului român.
În raportul său, privitor la reorganizarea școlilor rurale din județul Vaslui, Eminescu face următoarea constatare:
„După observațiuni izvorâte din cunoașterea realității școlii sătești. Impresia generală care mi-au format-o școlile rurale din, pretutindeni sărăcia muncitorului agricol, mortalitatea adesea înspăimântătoare a vieții publice și angajamentele născute din aceste greutăți insuportabile. Atât mediul social cât și administrativ face ca școala să fie aproape un lucru de prisos. Nu cutez a mă pronunța asupra cauzelor acestor stări de lucruri, însă cred de pe acum, că ea nu se poate schimba, decât prin un alt sistem de valori și prin o organizare mai liberă a muncii”.
Cât de actuale sunt aceste vederi ale lui Eminescu și pentru școala primară de azi. În atâtea sate școala este împiedicată de starea mizeră a țărănimii care nu-și poate trimite copiii la școală.
Așadar, înainte de a organiza școala primară care are obligaţiile sale, trebuie să ne gândim serios la starea economică a țăranilor.
De starea lui economică, atârnă în cel mai mul grad un progres cultural și educativ. Valorificarea muncii și a produselor lui se impune ca un imperativ categoric.
Al doilea element care satisface nevoile spirituale ale statului este școala. Economia națională și școala sunt elementele care prin buna lor organizare pot asigura statului un progres.
Scopul școalei ca și după alți mari gânditori și educatori este, după Eminescu, formarea personalității¸ și în actuala programă analitică, țelul suprem al școlii este tot formarea personalității, adică – om întreg și cetățean desăvârșit. Educația să formeze personalități, cu rădăcini adânci înfipte în viața pământului și în rosturile neamului. Oameni cu multă independență în gândire, cu un profund sentiment al dependenței, într-o profundă legătură cu pământul și grupul social din care face parte. Caractere puternice, conștiințe morale superioare, dar cu profunde atașamente față de grupul originar din care face parte. Nimeni n-a practicat cu mai multă ardoare, libertatea caracterului și curajul moral ca Eminescu, dar nimeni n-a avut cuvinte mai frumoase pentru vatra sa ca el: „naționalitatea trebuie simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura”.
Mijloacele prin care școala poate să-și ajungă scopul său după Eminescu sunt două: cultura și educația.
Cultura se numește înainte de toate o anumită stare și grad de dezvoltare a inteligenței. Cultura preface sufletul într-un organism, pentru care fiece experiență e un nutrient, pe care-l recipiază înlăuntrul său, îl prelucrează organic. Cultura se îngrijește de formarea inteligenței, iar educația de formarea puterilor morale, întărirea caracterului, au nevoie de știința care le servește de aliment spiritual.
Fără aceasta din urmă nimic nu se poate realiza nici în educație și nici în cultură. Într-o țară fără știință și pedagogie serioasă școala nu poate să aibă niciun rezultat.
Fără știința națională adevărată, fără cunoașterea temeinică a țării și a nației tale nu se poate avea nici cultură și nici educație aleasă. Ideile acestea, preconizate de Eminescu, și-au găsit aplicarea tocmai în zilele noastre. Legea Serviciului social de anul trecut și toată acțiunea căminelor culturale, tocmai cunoașterea temeinică a vieții satelor o urmărește. Cunoașterea în mod real a vieții sociale și naționale poate sta la baza unei organizări solide a culturii și a educației. O reformă școlară nu se poate sprijini serios, decât pe o reală cunoaștere a tuturor problemelor care frământă viața românească în toată adâncirea ei. N-am asistat în timpul partidelor politice la atâtea legi făcute, care nu se puteau adapta în niciun chip la viața românească.
În timpul când Eminescu a fost revizor școlar s-a observat la el o mare conștiinciozitate, în împlinirea datoriei. Pe de altă parte, din toate scrierile se vede serioasa cultură ce o poseda, fiind în curent cu toate marile probleme pedagogice care frământau școala Apusului precum și originalitatea ideilor scoase din propria-i gândire, care caută să deschidă drumuri noii literaturi și școlii românești. Din toate acestea se poate constata că Eminescu a fost un mare pedagog cu principii foarte sănătoase pentru școala și neamul românesc.
Dar, dacă Eminescu s-a ocupat serios de problemele înalte ale pedagogiei, n-a neglijat nici chestiunile mai mărunte, privind principiile de didactică și metodică.
Principiile didactice și metodice, care l-au preocupat în deosebi pe Eminescu, a fost principiul instrucției și al activității. Dar aceste principii sunt așa de actuale în noua programă analitică.
Eminescu a pus foarte multă bază pe instrucție în învățământ și o remarca oriunde o găsea cu cinste. Puterea lui de genială intuiție, pe care o găsim în toată poezia lui, l-a îndemnat să bazeze în mod solid învățământul pe acest principal principiu didactic. Eminescu s-a ridicat cu putere împotriva sistemului mecanic al învățământului românesc. Prin intuiție, copilul se deprinde a distinge, a judeca, a-și da seama de ceea ce gândește.
Niciun om nu se întărește citind un tratat de gimnastică, niciun om nu se învață a judeca citind judecăți scrise gata de la alții, ci judecând singur și dându-și singur seama de natura lucrurilor.
Rândurile de mai sus se învederează în raportul prin care recomandă. Povățuitorul la cetire prin scriere al lui Creangă. Din marea lui putere de reflecție asupra națiunii, au putut să iasă din mintea lui versuri nemuritoare cu privire la eternul farmec ce ne înconjoară.
Înainte de a cunoaște ceva, Eminescu ca și cei mai mari pedagogi ai lumii, recomandă bazarea pe contactul direct cu realitatea. Dar și Kant a spus că noțiunile fără instrucțiuni sunt goale.
Celălalt principiu didactic, care a creat în ultimul timp o școală nouă, și de care Eminescu s ținut seama într-o largă măsură este activitatea. „Fiecăruia, zice el, i-e dată de natură măsura de minte pe care a fost s-o aibă. Educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ceea ce nu-I”. Pe acest mare principiu pedagogic își sprijină existența întreaga pedagogie modernă, și Eminescu este deci, un mare precursor la școlii active. Prin activitatea proprie a elevului școala poate să ajungă la rezultatele dorite.
Eminescu pune mare preț pe activitatea din două puncte de vedere, întâi material care contribuie la prosperitate și în al doilea rând formal. Acest principiu este pentru el o cheie de boltă a învățământului. „Niciun om nu se întărește citind un tratat de gimnastică ci făcând exerciții; niciun om nu se învață a judeca citind judecăți scrise de alții, ci judecând singur și dându-și singur seama de natura lucrurilor”. Eminescu mai dă și alt înțeles activității. Cultivarea calităților personale ale tuturor locuitorilor Țării, agerimea inteligenței lor practice, intră în acest cadru. Activitate cât mai conștientă, în vederea unui scop – munca – pentru că „materia vieții de stat este munca”. Activitate deci pentru folosul propriu și pentru progresul statului.
Ceea ce va rămâne nemuritor și etern și în pedagogia românească este marea credință națională a lui Eminescu. Patriotismul și adânca lui iubire față de neamul românesc vor învinge toate umbrele viitoare și vor fi mereu călăuzitoare de lumină pentru viitorul românismului.
Pentru această mare dragoste, Eminescu este un mare pedagog național. Ritmul nou de viață care se încearcă azi să se dea statului nostru sub înalta înțelepciune a M.S. Regele este o conștiință națională izvorâtă adânc din opera lui Eminescu. Blestemul lui pentru strămoși, verbul lui de foc și armonia limbii ce ne-a lăsat sunt temelii adânci ale sufletului românesc, pe care nicio furtună viitoare nu le va putea clătina.
Când Eminescu pune în gura lui Mircea, care răspunde lui Baiazid, acele memorabile cuvinte: „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”, ne lasă nouă, cel mai sfânt testament, prin care orice român, aplicându-l, va contribui la înflorirea și progresul românismului pe aceste meleaguri.
Înv. Dumitru Pupăză (1900-1982)
