Minunată este Pilda bogatului care i-a rodit ţarina, rostită în Sfânta Biserică în Duminica a XXVI-a după Rusalii, în primul rând, pentru că vom găsi aici multe învăţături în care se arată cât de greu şi de amăgitor este păcatul iubirii de avuţii, ce osândă grea vor primi aceia care îşi pun deseori nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a câştiga în felul acesta mila şi mântuirea Lui Dumnezeu!
Aceasta e o parabolă, pe cât de simplă, pe atât de adevărată, pentru că reflectă cu putere una dintre gravele patimi ale omului din toate timpurile: lăcomia după avere, după bogăţii, o lăcomie care îl desprinde pe om din legătura sa fiinţială cu adevărurile dumnezeieşti spre care omul trebuie să tindă, şi-l lipeşte exclusiv de această lume materială, de lucrurile atât de trecătoare, de efemerul vieţii acesteia! Tocmai pentru a ilustra cât mai bine această gravitate, Mântuitorul a subliniat în această parabolă eroarea alegerii omului, care Îl lasă deoparte pe Dumnezeu punându-şi toată nădejdea sa în cele materiale, în lucruri, în bogăţii, uitând de Cel ce le rânduieşte pe toate. În nebunia sa, bogatul ajunsese să uite până şi un adevăr elementar, anume acela că toţi oamenii suntem muritori şi pentru toţi, săraci sau bogaţi, slabi sau puternici, vine un sfârşit al vieţii noastre pe acest pământ! Care dintre noi, n-am văzut sau n-am auzit de asemenea oameni, care adună toată viaţa şi care, într-o zi, pe neaşteptate, trec dincolo, iar toată osteneala de o viaţă, pusă deoparte, toată agoniseala lor se dovedeşte a fi fost deşertăciune! Poate că între aceşti oameni, suntem chiar şi noi, păcătoşii! E o pildă minunată care aduce cu sine şi o judecată, o înfăţişare înaintea lui Dumnezeu şi o evaluare a tot ceea ce am făcut sau nu am făcut în timpul vieţii. Un moment în care dăm socoteală pentru tot! Cel ce are clar acest adevăr în faţa conştiinţei sale, va şti să rămână lucid şi înţelept! Să o ascultăm cu mintea şi cu sufletul, cu gândul că Dumnezeu poate rosti chemarea Sa în orice moment!
Fiecare Duminică a Naşterii Domnului ne îndeamnă să iubim şi să dăruim!
Conţinutul pildei se dovedeşte acela de a reprezenta un îndemn, de a trăi cu sufletul, dincolo de patima avuţiei, de a face milostenie, chiar dacă ea are şi câteva particularităţi, mai ales că în săptămânile postului, fiecare Duminică a Naşterii Domnului întregeşte acest mesaj: să iubim şi să dăruim! Poate că unii nu ne-am gândit niciodată, dar sfatul pe care ni-l dă Dumnezeu ca un părinte Duminica la Biserică, ar trebuie să fie ca un plan de acţiune pentru fiecare dintre noi, pe toată săptămâna. Ar trebui să începem să-l punem în practică, începând chiar din momentul când ieşim din biserică şi să fie pe agenda noastră duhovnicească pentru întreaga săptămână care urmează. Aflăm că unui om bogat i-a rodit ţarina din belşug, din belşugul Harului Lui Dumnezeu şi din dragostea care dă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, şi peste cei zgârciţi şi peste cei milostivi! Dar acest bogat se vede pus în faţa unei dileme. Avea deja multe roade, hambarele sale erau pline, nu-i lipsea nimic şi se-ntreba îngrijorat, unde poate să-şi adune ceea ce a cules din roadele pământului? Orbit de patima bogăţiei, ajunge la concluzia că nu mai are loc unde le pune şi hotărăşte să strice hambarele şi să le facă mai mari. Acesta se dovedeşte şi primul său gând egoist şi împătimit! Dar, oare, nu procedăm şi noi la fel? Când avem şifonierul plin de haine, frigiderul şi cămara plină de mâncăruri, dulapurile cu multe perechi de încălţări, şi în general, când am început să nu mai avem loc în casă, e o ocazie să ne-ntrebăm, dacă nu cumva am uitat că prisosul celor avuţi a fost dat de Dumnezeu pentru a fi dăruit celor săraci şi pentru a le câştiga dragostea! Orbiţi de patima îndestulării, poate am uitat că preaplinul casei noastre este tot de la Dumnezeul Cel Ceresc, că darul şi-l poate lua de la noi imediat, dacă nu ştim ce să facem cu el sau dacă-l folosim egoist. Un alt doilea gând pătimaş pe care-l are în inimă bogatul este înţelegerea total greşită asupra sufletului său, căruia îi spune: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”, ceea ce îl robeşte pe bietul muritor sub povara bogăţiei materiale şi îl face să uite că fiecare zi a vieţii noastre este dăruită de Dumnezeu, că nu stă în puterea noastră să trăim mai mult sau mai puţin, ci atât cât ne ţine Dumnezeu cu harul Său, atât cât vrea El! Iată, oameni buni, ce demon răsare în inima bogatului nemilostiv! El nu gândeşte că va muri şi toate câte a adunat vor rămâne de el, nu cugetă mai mult, pentru a afla că este trecător şi străin pe acest pământ, nu ştie că este dator, din toate câte i-a dat lui Dumnezeu, să facă milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci, cugetă numai să petreacă viaţa în desfătare, să se veselească din cele ce le-a adunat în cât mai mulţi ani!
“Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine…”!
O, bietule muritor, bogatule fără de minte, de unde ştii cât vei trăi? Cine ţi-a spus ţie că vei trăi până dincolo de veac? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? Dar, ce replică a primit acest aşa-zis bogat pironit cu mintea şi cu inima în avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: “Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi”? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că “în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine”! În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi, nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui? Bogăţiile materiale, aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi în inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de arginţi! E noaptea nemilostivirii acestui bogat căruia i.a rodit ţarina! Vedem foarte bine că Mântuitorul spunea această parabolă în auzul mulţimii, unde erau săraci şi bogaţi, dar Iisus nu voia să jignească pe bogaţii care îl ascultau, ci dorea să-i facă să înţeleagă efemeritatea acestei vieţi şi a bogăţiei strânse în cămări. Pe de altă parte, nu voia să-i exalte pe săraci, căci sărăcia în sine, fără slăvirea lui Dumnezeu, nu înseamnă nimic. El voia să-i facă să înţeleagă pe aceşti săraci că starea lor, dacă o încredinţau lui Dumnezeu, era o cale de mântuire mai uşoară decât a bogatului. Dacă ei se simţeau nefericiţi sau în nesiguranţă în ceea ce privea ziua de mâine, trebuiau să înţeleagă din ceea ce Iisus le spunea, că nici bogaţii nu aveau un spaţiu de siguranţă mare, pentru că şi ei erau supuşi pierderii averii prin secetă sau eşec, fiind pândiţi şi ei de moarte în fiecare clipă. Iată, deci, ce ne învaţă Mântuitorul şi ne spune fiecăruia dintre noi: Nebune, cum îţi hrăneşti sufletul care te înalţă până la Dumnezeu, numai cu mâncare şi băutură? Ai de toate, toate ţi le-am dăruit. Dar, care sunt “ale mele”? Dar, omule, spune drept, oare, ce-ai strâns tu în sufletul tău pustiit de bogăţia materială? Prin nişte bunuri, adunate de pe o bucată de pământ, grâu, porumb ş.a., considerându-le “ale mele”, te institui deodată în cel îndestulat? Dar dacă îl vei dărui cu ele şi pe cel lipsit, pe cel flămând, pe cel în nevoie, în strigătul după ele, atunci uiţi de existenţa acestei pacoste a lumii, care este avuţia deşartă? Dacă vei considera că devii în lumină şi iubire divină un altul, să ştii că e un fel de transfigurare!
Pilda aceasta este ca o chemare la care orice muritor poate răspunde…
Aici e nebunia lumii acesteia, de a considera că sufletul, care e chemat să se înalţe, se hrăneşte doar cu mâncare şi băutură, dar prin aceasta, în loc să se înalţe, el se coboară. Să nu uităm, oameni buni, e atât de adâncă şi de pilduitoare Evanghelia Duminicii acesteia, ca zorile dimineţii divine! Calea noastră prin care să Îl urmăm pe Dumnezeu, nu este în jos, ci în sus! Fiecare dintre noi, să ne îmbogăţim în Dumnezeu, acesta e cuvântul ultim, pentru că bogăţia omului e conştiinţa lui după chipul lui Dumnezeu, iar darurile primite sunt virtuţile dumnezeieşti: credinţă, nădejde, bunătate, dreptate, pace, îndelungă răbdare, înţelepciune, înfrânarea poftelor, stăpânire de sine, curaj, bărbăţie şi multă, multă credinţă! Virtuţile sunt însuşiri ale Dumnezeirii pe care le-a răsădit Domnul în noi, sub forma noastră umană, poate nedesăvârşită prin cele lumeşti, dar întru desăvârşire prin cele divine! Pilda aceasta este ca o chemare la care orice muritor poate răspunde imediat prezent, indiferent dacă este sau nu este pregătit pentru aşa ceva! Şi totuşi, bogatul căruia i-a rodit ţarina, în nebunia lui, îşi spune în sine că de acum încolo, mulţi ani se va veseli! Sărmanul de el, pentru că acest om n-a cunoscut până atunci sau n-a vrut să înţeleagă faptul că sufletul este mai presus decât trupul, că sufletul arată asemănarea noastră cu Dumnezeu, că sufletul nu se poate ghiftui cu mâncare şi băutură, ci, doar trupul face aceasta! Sufletul nostru, nu se poate distra la petreceri şi la mese copioase, ci, doar trecătorul trup! Hrana sufletului meu este iubirea pe care o am către ceilalţi, este rugăciunea care o fac către Dumnezeu, este bucuria harului care vine din slubele dumnezeieşti. Sufletul meu, care adună în el tot ceea ce-i frumos, de fapt adună în el dragostea pentru ceilalţi oameni şi pentru Dumnezeu! Dacă mi-e dragă o persoană, atunci iubirea care se strecoară în sufletul meu pentru acea persoană, de bună seamă, îmi va folosi să iubesc sincer, mă va ajuta să fiu deschis şi bun cu acel om, dar mă va ajuta mai ales să mă apropii şi să-L iubesc pe Dumnezeu! Aşa cum hrana sufletului curat este îmbogăţirea în Dumnezeu, aşa hrana sufletului stricat este răutatea, egoismul, zgârcenia, pentru a se dovedi în final că este suferinţa, este alegerea liberă de a nu iubi pe celălalt şi pe Dumnezeu. În pilda aceasta, poate tocmai lăcomia de avuţie a fost aceea care l-a orbit pe bogatul căruia i-a rodit ţarina, iar abundenţa rodului ogoarelor sale, în orbirea lui sufletească, el a pus-o exclusiv pe seama sa, crezând că toate erau meritul său, toate i se cuveneau şi erau numai pentru sine, uitând să-I mulţumească lui Dumnezeu!
Prof. Vasile Gogonea
