Un călăreț se apropie în goană de intrarea în Cetatea de Scaun a Sucevei. Era lipit cu totul de coama neagră a calului, că nu puteai spune de ce neam este și nici dacă este treaz sau a adormit pe cal.
Dând aprig din copite, armăsarul se oprește înaintea podului cetății, care era ridicat. Cineva de pe zidurile cetății îl vede venind și pune să se coboare podul peste șanțul de apărare al cetății. Ca la comandă, calul pornește singur la drum. De astă dată o ia în mers agale, pășind cu grijă peste scândurile groase ale podului. Pesemne îi era teamă să nu se rupă podul când călca pe el, sau poate era grijuliu să nu-și deranjeze stăpânul. Ajuns în curtea cetății, cal și călăreț sunt întâmpinați de străjerii din cetate.
– Cine ești tu, bă și ce cauți aici? întreabă unul dintre străjeri.
Călărețul nu dă nici un răspuns. Fie că era adormit și nu l-a auzit, fie se preface că nu aude.
– Hai, bă, răspunde odată, că nu-i vrei să te trezești cu vârful suliței în schinare!
Nimic. Nicio mișcare. Atunci căpitanul străjilor se apropie de el, cu sabia scoasă din teacă, pregătit să se apere dacă era nevoie.
– Fiți cu grijă, domnule căpitan, că nu se știe ce se poate întâmpla!
– Las că am eu grijă, Mitruț, dar fiți și voi cu băgare de samă. Să nu scoată sabia sau un jungher, ceva…
Căpitanul se apropie de călăreț, îl prinde de umăr cu mâna stângă și începe să-l clatine ca să-l trezească. Numai ce-l împinge puțin într-o parte, că tânărul cade de pe cal, oprindu-se atârnând în aer cu piciorul drept prins în scăriță prin pintenul fixat pe călcâiul cizmei.
– Prindeți-l să nu cadă! strigă căpitanul. Nu vedeți că e leșinat? Aduceți o căldare de apă și turnați pe el.
Doi străjeri se apropie și îi desprind piciorul din scăriță, apoi îl așază pe călăreț culcat pe spate lângă zidul de piatră a cetății. Un altul aduce apă pe care i-o toarnă cu grijă pe obraji. În timp ce străjerul turna apa rece, căpitanul, aplecat deasupra călărețului, îi întorcea capul într-o parte și în alta, ca apoi să-l lovească cu palma pe obraji.
– Ce-ai pățit, bă? Doar nu ai murit? Dacă nu dai nici un semn de viață trimit oamenii să te îngroape în cimitirul cetății.
Deodată se aude ceva ca un scâncet de copil care se preface într-un tușit sec. Călărețul deschide ochii și privește speriat în jur văzând atâția străjeri adunați în jurul lui.
– Ce se întâmplă cu mine? Unde mă aflu acum?
– Ești pe mâini bune, dacă grăiești cu noi. Te afli în curtea Cetății de scaun de la Suceava.
– Aici am vrut să ajung. Noroc de cal că a știut drumul!
– Ai venit cu ceva treabă pe la noi?
– Trebuie să ajung la cel mai mare al Țării Moldovei! Am un mesaj urgent să-i transmit.
– Măi să fie! Chiar la cel mai mare? Că nu-i vrea să ajungi chiar la Voievod.
– Pot merge și la el, dar am auzit că încă e un copil. Poate mai bine la epitropul Manoil sau la doamna Maryna. Pe ei trebuie să-i caut, că așa mi s-a poruncit..
– Dar văd că ești bine informat cu cele ce se petrec pe la noi. De unde știi tu că Voievodul nostru are epitrop?
– Că doar nu-s de departe să nu știu. Sunt de peste Milcov, de colo din țara vecină, din Valahia.
– Cu ce vești ai venit de la vecinii noștri?
– Nu vezi că-s obosit și abia pot grăi? Duceți-mă mai întâi înaintea Măriilor lor, și după aceea o să aflați și voi. O să vă povestesc când voi ieși mai multe, dacă voi mai avea vlagă și nu leșin din nou.
– Hai, scoală-te atunci, și să mergem la împărăție, dacă asta vrei. Spune-mi pe cine să anunț și ce ai de grăit?!
– Sunt căpitanul Mitruț, din straja Țării Românești de pe lângă Giurgiu. Am venit cât am putut de repede. Am ceva de mare importanță să spun Măriilor lor.
– Bine atunci, căpitane Mitruț. Văd că ești tare încăpățânat. Hai la Sala tronului să te anunț la Măriile lor. Dar mai înainte, să predai toate armele pe care le ai la tine. Vezi să-l verifici să nu aibă cumva vreun jungher ascuns pe undeva, spune căpitanul Cetății de scaun unuia dintre străjeri.
Ajuns în fața Sălii tronului căpitanul pune trâmbițașul să-l anunțe pe căpitanul Mitruț din Țara Românească la Măria Sa, Alexăndrel Vodă. Darabanul deschide larg ușa și îl anunță:
– Căpitanul Mitruț, din Țara Românească, la Măria Sa, Alexăndrel Vodă! strigă darabanul, după cum a fost informat.
– Cine spui că ești și de ce ai venit la noi? îl întreabă curioasă doamna Maryna pe căpitan după ce îi dă poruncă să intre. Te-a trimis cumva în solie vecinul nostru, Vladislav Vodă?
– Sunt căpitanul Mitruț și vin tocmai de la Dunăre. Vă aduc o veste proastă, dar nu este vina mea că s-a întâmplat ce vreau să vă spun. A căzut Bizanțul, Măria Ta! A fost luat de păgâni!
– Ce nerozii spui tu acolo, căpitane? Că doar n-ai venit să ne prostești pe noi? Cum să cadă Bizanțul, Împărăteasa Lumii, Cetatea eternă a Răsăritului? Așa ceva nu poate fi posibil, Bizanțul e mai întărit decât Roma sau Vaticanul!
– Așa este, dar credeți-mă că nu vă mint. A picat după cum vă spun! Iar Înălțimea Sa, Împăratul Constantin, a murit în luptă cu necredincioșii. Poporul nu vrea să accepte asta și a scos deja tot felul de legende. Unii spun că, după ce au intrat păgânii în Cetate, Domnul o trimăs un înger care l-a prefăcut pe împărat într-o bucată de marmură pe care a ascuns-o într-o peșteră secretă de lângă Poarta de Aur. Când creștinii vor elibera Cetatea, îngerul o să-l scoată și o să-i dea din nou viață.
– Nu mai spune, frate! Chiar așa s-a întâmplat?
– Asta și mai multe, Măria Ta! Au mai fost și alte semne pe Cer date de Dumnezău în acele zile. Oamenii povestesc că în urmă cu câteva zile a fost ceva ca o întunecare a soarelui, cerul deasupra Constantinopolului s-a înnegrit, iar peste oraș s-a pus o ceață așa de groasă că nu vedeai omul nici la doi pași. Ș-apoi seara, când s-a ridicat ceața și s-a lăsat întunericul peste oraș, din zidurile bisericii Aghia Sofia ieșeau limbi de foc care mergeau până la Cer, atât erau de înalte. Dumnezău a dat multe semne, dar nimeni nu a crezut până ce turcii l-au rănit grav pe unul din cei mai mari comandanți ai oștilor bizantine, generalul genovez Giovanni Giustiani. Cum a ieșit el din luptă a intrat panica în oșteni, care au luat-o la fugă uitând să mai închidă poarta Cetății în urma lor. Și, așa, păgânii au intrat în Bizanț, Domnul să-i afurisească în veci! Au căsăpit tot ce au întâlnit în curtea cetății, pentru ei nu conta dacă erau oșteni sau oameni lipsiți de apărare. În acea bătălie și-a pierdut viața și împăratul lor.
– Când s-o petrecut asta, căpitane, că noi până acum nu am aflat nimic? întreabă doamna Maryna speriată de ce a auzit.
– Pe 29 ale lui Florar. Măria Ta, numai cu câteva zile înainte. Am alergat cât am putut de răpede să vă spun, să aveți vreme vă pregătiți, că nu se știe unde vor să atace acum…
– Am văzut că, dacă mai dura drumul, nu mai ajungeai viu la noi. Îți mulțămim pentru stăruință și pentru că ne-ai dat veștile la timp.
– Am fost la un pas să nu mai ajung, dar trebuia să fac asta. Noi suntem frați de sânge, vorbim aceeași limbă, pe cine să pun în gardă mai întâi dacă nu pe frații mei? Că după treaba asta păgânii n-or să se lase și vor să dea drumul mai departe spahiilor și ienicerilor lor dincolo de Dunăre. Comandantul meu m-a trimis să vă spun să întăriți paza la Cetatea Alba! Chilia este și ea în pericol. Dacă trec de aceste cetăți, turcii vor lua drumul Țării Leșești și a Ungariei. Nu se vor lăsa până nu ajung la Viena, că așa s-a auzit pe la noi că vrea sultanul lor, Mohamed…
– Nenorocitul de păgân! Uite ce vremuri trăim! Pârcălab Manoil!
– Poruncă, Măria Ta!
– Trimite grabnic după boierul nostru credincios Stanciul. În el am încredere ca în domnia ta, că doar suntem neamuri apropiate.
– Am înțeles, Măria Ta!
– Să se pregătească să meargă cât poate de repede la Cetatea Albă, să întărească zidurile și paza cetății. De azi îi dăm o dregătorie mai înaltă, îl facem pârcălabul Cetății Albe, nu mai este comis ca înainte. Este porunca Măriei Sale. Nu e așa, Alexăndrel!
– Așa este, mamă, dacă spui tu!
– Domnia sa o să se bucure când o să audă vestea. Îi faceți o mare cinste, Măria Ta. Sunt și eu de acord cu asta, pentru că îl știu ca un boier cinstit și priceput la toate. Mai ales că sunteți și neamuri apropiate.
– Mai spune-i boierului Stanciul ca pe drum să oprească o zi la Bacău și să ia o ceată de husari și pe Măria Sa Vlad Drago, să pună pază bună la hotarele cu Valahia și cu turcii.
– Am înțeles, Măria Ta. Acum am plecat să vă împlinesc porunca.
– Așa să faci, domnule pârcălab. Eu voi pune să se scrie cărți și voi trimite soli la Măria Sa Iancu și la măritul Crai Cazimir, la Cracovia… Avem nevoie de aliați care să ne protejeze de păgâni… Să-i informeze ce s-a întâmplat și să le cerem ajutor în caz că ne atacă și pe noi Turcul…
– Măria Sa Iancu sigur că a aflat, dar în Țara Leșească încă n-a ajuns vestea, intră din nou în vorbă căpitanul Mitruț. Dacă abia au trecut câteva zile nici iscoadele lor nu aveau cum să ajungă atât de repede ca să le ducă vestea.
– Atunci tu o să mergi cu solii mei la Cracovia, căpitane, ca să-l lămurești pe Înălțimea Sa. Dacă îi povestești Craiului cum s-a întâmplat, pe domnia ta o să te creadă. Trebuie să facem noi înțelegeri cu înălțimile lor și să ne unim cu toții forțele, mai ales acum că s-au ridicat iar păgânii asupra creștinătății și a noastră.
– Așa ar trebui, Măria Ta. Mai cu seamă că Măria Sa Iancu organizează o nouă cruciadă. Acum, dacă a fost ocupat Bizanțul, li s-o fi făcut și principilor lumii frică și poate îi vor sări mai mulți în ajutor.
– Dacă îl ajută cum au făcut până acum, pățește ca pe Câmpia Mierlei, intră în vorbă pârcălabul de Hotin. Doar îi știți cum sunt. În afară de Iancu toți principii Europei sunt niște fricoși, nu se bagă singuri în gura lupului.
– Aveți mare dreptate, domnia ta. Când turcii au asediat Cetatea Constantinopol cei de la Vatican nu s-au uitat, cu toate că aveau înțelegere semnată cu ei. L-au lăsat să piară fără să le dea o mână de ajutor…
– Când te gândești că la Sinodul de la Florența s-au înțeles cu toții! Până și mitropolitul nostru Damian a iscălit pentru unirea cu Roma. În schimb, Roma se obliga să le ofere sprijin în luptele cu păgânii.
– Papa n-a mai ținut cont de asta. Numai Veneția și Genova au trimis ceva ajutoare. Până și Măria Sa Iancu a stat deoparte și s-a ferit să se bage. Lumea grăiește multe și nevrute, dar nimeni nu știe de ce a făcut asta.
– Măria Sa Iancu era legat de pacea încheiată pe trei ani de regele Ladislau al Ungariei cu sultanul Mohamed al turcilor. Nu putea merge în război fără aprobarea Înălțimii Sale și sigur regele și grofii maghiari n-au fost de acord, că le este tare frică de păgâni… Mai ales acum că au luat Bizanțul.
– Asta am auzit și eu, că mari prădăciuni mai fac păgânii peste tot pe unde merg…
– Ce ai auzit, băiete? Au făcut jafuri mari turcii și în Bizanț? Că aceea este cetate sfântă…
– Au făcut Măria ta, chiar dacă sultanul nu i-a lăsat să prade în Constantinopol timp de trei zile cum e obiceiul ienicerilor lor. I-a oprit după o zi văzând ce prădăciuni fac. Să nu credeți că a făcut-o din milă, dar îi era teamă că distrug tot și Mohamed vrea să-și mute capitala acolo.
– Nu mai spune! Chiar așa? Centrul creștinătății să devină reședința păgânilor?
– Dar și o singură zi le-a fost de ajuns. Am auzit că odată scăpați la prădăciuni, jumătate din populație a fost omorâtă, iar pe femei le-au violat și le-au luat să le vândă. La fel au făcut și cu copii, care sunt o marfă căutată prin târgurile lor…
– Doamne ferește! Chiar așa?
– Și încă mai multe domnia ta, că greu se pot povesti nenorocirile din Constantinopol. Păgânii au intrat până și în Aghia Sofia și au pus mâna pe o mulțime de oameni ascunși între zidurile ei sfinte.
– Să intre în sfântă mănăstire? Așa mare păcat să facă? Și nu i-a pedepsit Dumnezeu?
– O să vie ea și pedeapsa, că Dumnezeu nu iartă domnia ta. I-a oprit tot sultanul, că vrea să facă moschee din mănăstire…
– Altă blasfemie! Să-l aducă pe Mohamed în Casa lui Iisus?
– Așa este, Măria Ta, dar turcii n-au credință. De asta se spune că, atunci când păgânii au intrat în sfânta biserică, la altar erau doi călugări care tocmai cântau liturghia. Oamenii povestesc că cerurile s-au deschis și, odată cu cei doi călugări, au prins a cânta și îngerii. Și cică se auzeau așa cântări tânguitoare din Cer că oamenilor nu le mai păsa de păgâni, nu mai simțeau durerea și nici suferința, fiind cuprinși de un sentiment de dragoste cum nu au mai cunoscut vreodată. Cei care au murit aveau zâmbetul pe buze și parcă îi mulțumeau lui Dumnezău că i-a luat la El. Se spune că, atunci când s-au apropiat turcii de altar, zidurile bisericii s-au deschis și cei doi călugări au intrat în ele și n-ar să mai iasă de acolo până ce Bizanțul va fi eliberat din nou.
– Doamne ferește de ce aud! Că mari sunt minunile și puterea lui Dumnezău! Mergi de te hodinește și mănâncă ceva după drumul lung, și eu o să pregătesc cărți pentru Măria Sa Iancu și pentru Craiul Cazimir. Mâine, solii noștri trebuie să se îndrepte spre Măriile lor să le ducă vestea cea tristă a căderii Constantinopolului. O să te rog să-i însoțești și dumneata la drum. Veți merge mai întâi la vărul meu la Cracovia, iar apoi la Buda, la Maiestatea Sa. Dacă n-o să-l găsiți la Buda pe Iancu nu vă opriți până la Hunedoara, că trebuie să fie la castelul lui.
– Am înțeles, domnia ta. Iar de la Hunedoara eu o iau spre Brașov și mă întorc acasă.
După ce le duci Maiestăților lor vestea căderii Bizanțului ești liber să mergi unde vrei.
-Mulțumesc, domnia ta.
Fragment din romanul„ Domnii Paralele”, publicat în 2021
Andrei Breabăn
