În Duminica a 25-a după Rusalii; Ap. Efeseni 4, 1-7; Ev. Luca 10, 25-37 (Pilda samarineanului milostiv), Evanghelia care se citeşte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în Casa Dumnezeului Atotputernic, ne aduce înaintea ochilor minţii şi a simţirii sufletului nostru, una dintre cele mai frumoase şi mai pilduitoare parabole rostite de către Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscută sub numele de «Pilda samarineanului milostiv», tocmai pentru a fi citită înainte de Postul Naşterii Domnului care începe la 15 noiembrie şi care ne învaţă că orice om aflat în primejdie, trebuie sprijinit şi ajutat, fără a ţine cont de diferenţele etnice, religioase, sociale sau de altă natură, pentru că în acest fel, ni se dezvăluie şi taina mântuirii neamului omenesc, în Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Cel ce a coborât din ceruri şi S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i mântuiască de păcat şi de moarte, dăruindu-le o viaţă veşnică! Din comentariile patristice, reţinem faptul că samarineanul Îl reprezintă pe Mântuitorul Hristos, cel căzut între tâlhari întruchipează omenirea pandemică şi apăsată de marea cădere în păcat, Ierusalimul simbolizează Raiul Ceresc, Ierihonul este lumea pământească şi trecătoare, cu tâlharii-diavoli care îl atacă neîncetat pe om, rănile celui căzut între tâlhari sunt păcatele pentru care suferim şi în pandemie, preotul şi levitul reprezintă Legea, casa de oaspeţi este Biserica primitoare, iar ungerea cu untdelemn şi turnarea de vin peste răni constituie «vaccinul» pentru vindecarea oamenilor de boala păcatului şi care înseamnă «tratamentul» prin Botez şi Împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele Domnului Hristos. Iar nădejdea că Bunul Samarinean se va întoarce, nu exprimă decât revenirea Domnului nostru spre judecarea întregului neam omenesc! Cu siguranţă, cei doi dinari simbolizează Vechiul şi Noul Testament, dar şi cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, pentru a ne descoperi că rugăciunea şi milostenia ne ajută să devenim, după viaţa pământească, moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. În final, să mai reţinem că într-un fel, coborârea de la Ierusalim la Ierihon înseamnă înstrăinarea omului de Dumnezeu sau secularizarea, prin căderea în păcat, că omul căzut în mâinile tâlharilor şi lăsat aproape mort la marginea drumului reprezintă neamul omenesc, care din cauza păcatelor cade în multe patimi şi destrăbălări, când ajunge aproape mort sufleteşte, iar, o ridicare mântuitoare din această stare o face Domnul Iisus Hristos, deci, Samarineanul, pentru că preoţii şi leviţii Vechiului Testament erau neputincioşi în a-i oferi omului harul mântuitor. Dacă Samarineanul este considerat de către iudei un străin, fiindcă nu au văzut în El pe Mesia cel vestit de profeţi, acum, El ne îndeamnă spre milostenie şi vindecă rănile omului, care au fost produse de patimi şi de păcate, pentru că Domnul Hristos iubeşte fără limite şi nu pune graniţe în iubire, ca un Dumnezeu Care ne dezvăluie dimensiunea Iubirii proniatoare şi fără margini, în spaţiu şi în timp, împărtăşindu-ne din lumina cea neînserată a Dumnezeirii Sale!
Scopul principal al acestei pilde este cuprins în cuvintele: „Du-te de fă şi tu asemenea!“
Aşadar, în Duminica a 25-a după Rusalii, vom vedea că scopul principal al acestei pilde este cuprins în ultimele cuvinte ale ei: „Du-te de fă şi tu asemenea!“, cuvinte prin care Mântuitorul Hristos îndeamnă pe învăţătorul de lege, dar ne îndeamnă şi pe noi, pe toţi, la ajutorarea aproapelui, indiferent de neam, religie, condiţie socială, deci, la iubire universală, care să nu se mai limiteze la graniţe naţionale sau numai la cei de acelaşi sânge, mai ales că Mântuitorul a rostit pilda aceasta, pornind de la un fapt real, aşa cum este cazul, de altfel, cu majoritatea pildelor, dacă nu cumva cu toate, deoarece, se ştie că drumul coborâtor de la Ierusalim la Ierihon are 1.000 m diferenţă de altitudine şi se întinde pe aproximativ 30 de km, fiind chiar de pe atunci o cale primejdioasă pentru călători, întrucât în grotele de pe laturile lui se ascundeau o mulţime de hoţi, care-i jefuiau şi chiar îi ucideau pe trecători, pricină pentru care a fost numită şi «calea însângerată»! În acest fel, întâmplarea descrisă de către Sf. Ev. Luca, dar, prin glasul Mântuitorului, devine întrutotul verosimilă, cu precizarea că pilda a fost rostită într-o casă, ori curte din Betania, aşezare aflată chiar pe acest drum care lega Ierusalimul de Ierihon. Deci, rostind această pildă, Mântuitorul are în vedere trei planuri: unul restrâns, referitor la relaţiile dintre iudei şi celelalte neamuri reprezentate aici prin samarineni, altul larg, universal, care priveşte opera de mântuire a întregului neam omenesc şi, în sfârşit, unul care priveşte relaţiile interumane din orice loc şi în orice timp. Să mai precizăm că învăţătorul de lege făcea parte din tagma cărturarilor, membri ai Sinedriului, care cunoşteau bine Legea Vechiului Testament, fiind acreditaţi, astfel, să-i înveţe şi pe alţii, prin aceasta, ei considerându-se dascăli exclusivi, care se simţeau deranjaţi de faptul că şi Mântuitorul învăţa mulţimile, fiind chiar numit «rabbi», adică «învăţătorul», motiv pentru care …invidios şi iscoditor, învăţătorul de lege vine la Iisus şi încearcă să-L plaseze în inferioritate, mai întâi cu întrebarea: «ce să fac să moştenesc viaţa de veci?», apoi cu a doua întrebare: «cine este aproapele meu?»! În aceste împrejurări, deci, Mântuitorul evocând nişte personaje, nu întâmplător, desigur: omul căzut, tâlharii, preotul, levitul, samarineanul şi gazda de la casa de oaspeţi, pot fi raportate la cele trei planuri amintite. Deci, în plan restrâns: omul căzut putea fi oricare dintre iudeii călători, tâlharii sunt cei «certaţi» cu munca, cinstea, dar, apropiaţi de săvârşirea tuturor relelor, iar, preotul şi levitul reprezentând pe slujitorii cultului legii vechi, deci, Sfânta Scriptură, revelându-ne faptul că preoţii erau recrutaţi dintre fiii lui Aaron, iar leviţii din celelalte familii ale seminţiei lui Levi. Samarineanul făcea parte din acel neam pe care iudeii îl dispreţuiau şi care ar fi avut motive să nu ajute pe cineva din tabăra adversă, dar care, iată, se dovedeşte a fi om de omenie, milos şi iubitor. Casa de oaspeţi a fost un han, ale cărui urme, încă se pot vedea şi acum. În plan universal: cel tâlhărit reprezintă omenirea căzută în păcat, tâlharii sunt diavolii care-l ispitesc pe om, îl rănesc şi chiar îl pot ucide cu moarte veşnică! După cuvintele Mântuitorului, ,,diavolul de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr“ (Ioan 8, 44), iar preotul şi levitul reprezintă preoţia şi legea veche, care nu aveau putere să mântuiască omenirea. Samarineanul este Mântuitorul Însuşi, Care, cu «untdelemn şi vin», altfel spus, cu Sfintele Taine, oferă vindecare, adică mântuire. Casa de oaspeţi reprezintă Sfânta Biserică, iar gazda, deci, hangiul, reprezintă preoţimea Noului Testament!
Realitate zilelor noastre demonstrează, cât de uman poate fi un om în raport cu suferinţa celuilalt!
Chiar dacă am mai precizat într-o altă manieră, ca să aprofundăm pilda aceasta, să mai spunem că cei doi dinari reprezintă darurile cu care Mântuitorul a înzestrat Biserica, deci, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, doctrina, cultul, inclusiv, Sfintele Taine, iar, «cheltuiala» ulterioară şi «înapoierea«» ei, simbolizează conştiinciozitatea slujitorilor Bisericii, care va fi răsplătită pe măsură din partea Domnului Hristos! Din aceste două aspecte prezentate, apare şi un aspect al relaţiilor interumane din orice loc şi din orice timp. Iar, pentru a ne raporta cât mai concret la realităţile vieţii, «cel căzut» poate fi similar celui numit «aproapele», care, din nenumărate motive, nu se poate ridica fără ajutorul nostru, tâlharii pot fi şi dintre diavoli şi dintre oamenii demonizaţi care acţionează uneori în ascuns, alteori pe faţă, preotul şi levitul pot fi oameni cunoscuţi sau chiar membri ai familiei, care trec nepăsători pe lângă cei aflaţi în nevoie, pe când Samarineanul milostiv se cade a fi oricare dintre noi, în orice loc, timp şi situaţie. Poate, chiar şi «casa de oaspeţi» este, întâi de toate, Sfânta Biserică, dar poate fi şi propria noastră casă, căci nu doar slujitorii hirotoniţi sunt datori a face milostenie, ci, fiecare dintre creştini. În sfârşit, dinarii sunt darul Lui Dumnezeu, spiritual şi material, pentru a-l ajuta pe aproapele să se ridice, să progreseze şi să se mântuiască. Desigur, actualitatea parabolei poate fi extinsă la întreaga lume şi în toate timpurile, care în dimensiunea plurietnică au nevoie de multă solidaritate. Cu cinism şi cu aceeaşi nimicnicie, nici astăzi nu au încetat exploatările, înşelăciunea, perfidia financiară, interesul egoist, care au condus la crize în care omenirea se zbate şi suferă de pandemie sau de alte păcate săvârşite. Toate aceste neajunsuri s-au petrecut şi se petrec în aşa-zisa deplină libertate iresponsabilă, bazată pe interesul josnic, meschin şi extrem de periculos, prrintr-o mass-media care abundă prin statistici false şi uşor de manipulat, finanţată din bani câştigaţi prin suferinţele altora, pentru că de multe ori s-a indus omului dependent de ecran, ideea autosuficienţei şi a lipsei de compasiune faţă de cel aflat în nevoi şi în suferinţă! Exploatarea nu a încetat niciodată, cu atât mai mult astăzi, când prin inginerii financiare sunt înşelate prin mijloace etalate în mod « democratic şi legal», popoare şi naţiuni întregi, care apoi sunt reduse tot prin măsuri de austeritate şi prin restricţii cu caracter de revigorare economică, la forme de sărăcie provocată, de lipsuri, încât suferinţele nu încetează, iar nevoia de samarinean milostiv devine acută şi necesară! Preotul şi levitul care au trecut pe lângă cel căzut reprezintă o mică populaţie, ca număr, dar, extrem de bogată, care trăieşte pentru sine, pentru propriile interese, indiferentă şi necredincioasă. Oricum, necredinţa este o realitate pregnantă a zilelor noastre, un fapt care ne demonstrează, cât de uman poate fi un om în raport cu suferinţa celuilalt, mai ales că dorinţa de a împlini binele, aplicarea ei ca o prezenţă vie a faptelor credinţei noastre în Iisus Domnul, izvorul vieţii şi al binelui, ne definesc întotdeauna ceea ce suntem şi mai ales, cine suntem! Concluzionând, putem aprecia că în decursul timpului, ca şi în viitor, au fost şi vor fi exegeţi care vor interpreta pilda aceasta, dându-i un caracter hristologic şi eclesiologic, dacă interpretarea lor corespunde întrutotul ideii centrale, care a şi generat această parabolă privitoare la viaţa cea veşnică şi la dobândirea ei, fiindcă Dumnezeu ne dezvăluie dimensiunea Iubirii proniatoare şi fără margini a harului divin, în spaţiu şi în timp, împărtăşindu-ne din lumina cea neînserată a Dumnezeirii Sale!
Profesor Vasile GOGONEA
