Dobândirea independenţei României la 1877, avea să impună autorităţilor statului şi măsuri sporite privind întărirea armatei, evident izvorâte din nevoile de apărare în faţa tendinţelor agresive ale unor mari puteri din acele vremuri încă tulburi. Mai exact, era vorba de sporirea forţelor militare, deopotrivă cu îmbunătăţirea structurilor organizatorice în teritoriu şi înzestrarea trupelor cu tehnica necesară îndeplinirii misiunilor de luptă. În acest context de modernizare a armatei române, care până la urmă era o continuare a proiectelor lansate de Alex. Ioan Cuza, de definire, instruire şi dotare a oştirii permanente-structurată pe arme; infanterie, cavalerie, artilerie, geniu, graniceri, etc, se înscrie şi înfiinţarea, în aprilie 1880, la Târgu-Jiu a regimentului 18 dorobanţi. Pentru început, acesta s-a format pe două batalioane a patru companii şi un pluton “afară din rânduri”, cuprinzând pe militarii destinaţi serviciilor interne de gospodărire şi activităţilor de cancelarie. Recrutările tinerilor se făceau din judeţ, cu o durată a serviciului militar de 3 ani, iar periodic, la ciclu de 5 ani, erau chemaţi şi “schimbaşii” (rezerviştii) pentru a participa la acţiuni şi aplicaţii comune cu “permanenţii”, adică cei aflaţi sub arme.
Întâiul comandant al Regimentului a fost lt. colonelul Mihail Ivanovici, urmând după el la comanda lt. coloneii Gr. Ghindionescu, Marin Guranescu, C. Niculescu(1883-1888), după care coloneii Al. Lipoianu, Ion Vasiliu Năsturel şi Gh. Măldărescu (1888-1891). Şi este de menţionat că începând cu anul 1882, pe baza unei legi de reorganizare a comandamentelor militare, Regimentul 18 dorobanţi îşi măreşte şi el numărul batalioanelor-unul era permanent şi două cu “schimbul”. În acel moment, ostaşii erau dotaţi cu puşca ‘Martini”, o raniţă, centura cu două cartuşiere, lopată portativă, gamelă şi bidon, iar ca îmbrăcăminte aveau: manta, veston şi pantaloni de postav, cisme cu carambi, căciulă turcănească cu pană de vulture, petlite şi vipuşca de culoare albastră. Ulterior, regimentul de dorobanţi se va contopi (1891) cu infanteriştii de linie, creându-se astfel un regiment unic de infanterie (plus două companii venite din Regimentul 1 linie), al cărui comandant era să fie experimentatul colonel Mihail Ivanovici, readus în fruntea deja de numitului Regimentul “Gorj” nr. 18. De aici vor fi demarcate şi o serie de măsuri pentru înzestrarea unităţii, cadrele şi trupa primind tehnica de luptă mult mai perfecţionată, printre care puşca “Mannlicher” 1893 şi mitraliera “Maxim”, dar şi preocupări sporite în privinţa pregătirii tactice a întregii unităţi militare. Se remarcă pentru buna organizare a Regimentului comandanţii-colonei Petre Oteteleseanu şi Vasile Ionescu(1891-1899), transformând cu ajutorul autorităţilor locale unul din cele două batalioane cu schimbul în batalion permanent. După care, din 1906 toate cele trei batalioane ale regimentului vor deveni permanente, ceea ce va însemna pentru unitatea de gorjeni un salt important de modernizare şi în organizarea activităţilor militare. De asemenea, este bine de ştiut că paralel cu activitatea de instrucţie, militarii din garnizoană participau şi la acţiuni civile, economice, gospodăreşti şi sociale în interesul comunităţilor locale (construcţii sau reparaţii diverse, munci agricole, combaterea unor calamităţi naturale, ajutorarea unor cetăţeni cu probleme, în special pe invalizii şi văduvele de război. Iar la nivelul oraşului Târgu-Jiu o serie de ofiţeri ai Regimentului “Gorj” nr. 18, se vor implica în mişcarea culturală locală(1894-1906 şi după), detaşându-se dintre ei locotenentul Emanoil Paraianu, deopotrivă patriot şi poet talentat, evocând în poeziile sale pe marii domnitori – comandanţi de oşti Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, dar şi vitejia fiilor neamului nostru românesc pentru apărarea gliei străbune. După cum a luat şi apărarea celor neîndreptăţiţi şi obidiţi: ”Căci ogoarele şi vatra, toate-n lacrimi sunt udate/lacrimi de orfani, şi mame şi de cei care cerşesc/cu dobanda însutită robii azi plătesc stăpânii/şi grozavă este plata unui neam ce-a suferit”. După cum talentat s-a dovedit a fi şi în proză, remarcându-se cu schita ”Din viaţa unui veteran”, unde sintetizează prin personalitatea lui Nae Frunza (pe care l-a cunoscut bine), ofiţerul-erou din Regimentul 18 Gorj, calităţile oşteanului român, adică curajul, vitejia şi nobleţea lui spirituală. Şi tot Em. Paraianu a militat neobosit pentru ”răspândirea luminii în popor, pentru deşteptarea minţilor de la ţară, ameţite de către politicienii noştri”, numai că din păcate la câţiva ani după avansarea la gradul de căpitan (1909), boala cumplită de care suferea i-a curmat viaţa, nu înainte ca prin testament să-şi doneze casa şi biblioteca Regimentului 18 infanterie, al cărui ofiţer credincios a fost până la sfârşitul vieţii (1916). Dar revenind la activitatea de pregătire şi operativă a Regimentului 18 ”Gorj”, trebuie să mai arătăm că în primele două decenii ale secolului trecut a continuat să se pună accentual atât pe perfecţionarea pregătirii de luptă, printr-o atentă instruire a trupelor, cât şi continuarea înzestrării cu tehnica militară, în condiţiile în care norii negri ai Primului Război Mondial, dar nu numai, se aşterneau şi peste România. S-au intensificat manevrele, aplicaţiile şi exerciţiile cu trupe şi arme combinate, în condiţiile unor pregătiri reale de război, inclusiv cu participarea rezerviştilor şi în condiţii extreme de climă, teren, marşuri pe distanţe lungi şi dificile, etc. Un accent deosebit se punea pe pregătirea fizică şi mânuirea cu dibăcie a armamentului din dotare, dar şi pe latura educativă, cultivându-se la militari spiritul de luptă prin abnegaţie, curaj şi dragoste de ţară. Şi este de menţionat că, bunăoară, la concentrări, promtitudinea răspunsului celor chemaţi sub arme era impresionantă, ba chiar şi a voluntarilor, fiind numeroase cazurile când cetăţenii se prezentau în număr mare, înrolându-se în armată în vremurile de mare pericol pentru ţară. Spre sfârşitul lunii august 2015, la ordinele forurilor superioare ale armatei române, se mai petrec şi alte modificări organizatorice la nivelul Regimentului 18 “Gorj” şi anume acesta e structurat pe trei batalioane permanente şi o companie de mitraliere, dizlocându-şi trupele într-o zonă sensibilă de “acoperire a frontierei”, în cazarmă rămânând doar recruţii care pregăteau prima perioadă de instrucţie, dar care executau şi amenajau lucrările genistice şi de apărare în zonă. După perioada de pregătire militară şi de oţelire fizică şi morală, recruţii aflaţi în cazarma unităţii (febr.2016) aveau să fie şi ei trimişi la subunităţile de luptă din zona marcată, continuându-şi acolo pregătirea specifică perioadei II şi III de instrucţie, dar şi la condiţiile imprevizibile contra inamicului de pe câmpul de luptă. Şi astfel, la 14 august 1916, când în România a fost decretată mobilizarea generală, Regimentul 18 “Gorj” era pregătit să intre în luptă, fiind organizat pe patru batalioane a câte patru companii, fiecare companie având patru plutoane. Compania de mitralieră era şi ea organizată pe trei secţii, efectivul total al unităţii însumând 4542 de militari, din care 5 ofiţeri superiori, 87 ofiţeri inferiori, 296 subofiţeri, 435 gradaţi şi 3719 soldaţi. Va urma
Vasile Irod
