Mihail Sadoveanu s-a născut pe data de 5 noiembrie 1880 la Paşcani. A fost povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic. Este considerat unul dintre cei mau importanţi prozatori români din prima jumătate a secolului 20.
Părinţii lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia şi Profira Ursache, fată de răzeşi. Urmează gimnaziul “Alecu Alexandru Donici”, la Fălticeni, apoi cursurile Liceului Naţional din Iaşi. După absolvirea liceului studiază dreptul la Bucureşti. Se stabileşte la Bucureşti, în 1904. Se căsătoreşte şi va avea 11 copii. În acelaşi an, 1904, are loc debutul editorial cu patru volume deodată: Povestiri, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu, Şoimii- în care Sadoveanu manifestă predilecţie deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 “Anul Mihail Sadoveanu”. În anul 1910 este numit în funcţia de director al teatrului Naţional din Iaşi. Colaborează la revista “Semănătorul”, dar se va simţi mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iaşi-“Viaţa Românească”. În anul 1919 editează împreună cu Tudor Aghezi, la Iaşi, revista “Însemnări literare”. În decembrie, revista îşi anunţă încetarea apariţiei, dar “Viaţa Românească” îşi porneşte iar munca pentru cultură şi folos. Cu acest prilej, Mihail Sadoveanu spunea că “noi, cei de la “Însemnări literare”, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace”. În anul 1921 devine membru al Academiei Române, iar în anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români împreună cu Liviu Rebreanu, La Congresul de la Berlin. În anul 1949 Mihail Sadoveanu este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar câţiva ani mai târziu, în anul 1952 publică romanul istoric “Nicoară Potcoavă”, capodoperă a genului.
Mihail Sadoveanu se stinge din viaţă la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat alături de Eminescu şi Caragiale.
***
Există mărturii care atestă că, încă din copilărie, la Paşcani, Mihail Sadoveanu a fost foarte aproape de fenomenul sportiv. Era nelipsit, de pildă, de la meciurile de oină, sportul nostru naţional izvorât din mediul sătesc. Mai târziu, ca elev la Liceul Naţional din Iaşi, marele prozator s-a apropiat constant şi ferm de “acest exerciţiu spiritual”, cum a considerat el, dintotdeauna, jocul de şah. Într-o corespondenţă particulară datată “februarie 1926, Iaşi” există următoarea subliniere: “Şahul conţine în sine o mare plăcere unită cu o satisfacţie pură ce poate fi asociată unei statui fin cizelate sau unei poezii sublime…” de altfel, şahul va fi prezent şi în admirabilele pagini de proză ca în Soarele în baltă, Aventurile şahului, Divanul persian sau în volumul al doilea din Zodia cancerului. Sunt pagini care dezvăluie nobleţea şi puritatea acestui exercitiiu spiritual. Se ştie de asemenea că Mihail Sadoveanu juca şah cu pasiune în dulcele târg al Ieşilor împreună cu colegii de la “Viaţa Românească” sau la cafeneaua “Traian” unde uneori obişnuia să facă popas. Mai mult, când i s-a solicitat sprijin în organizarea activităţii şahiste din ţara noastră, n-a pregetat să dea curs unui astfel de demers, înfiinţând în 1923 primul cerc şahist la Iaşi, iar peste trei ani(1926) să devină primul director al “Revistei Române de Şah”, publicaţie pe care a ridicat-o- tehnic, dar şi prin conţinut- la nivelul celor mai valoroase lucrări de specialitate din lume.
Ilustrul prozator a mers şi mai departe, asumându-şi funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Şah, mai întâi între 1926-1929, apoi şi între 1950-1958.
…Într-o istorie a şahului românesc-la care se scrie încă- Mihail Sadoveanu ocupă, fără îndoială, un capitol aparte, unul din cele mai proeminente.
Apropo de spectatori, maestrul Sadoveanu s-a distrat într-o zi şi a scris un regulament al chibiţilor. Maestrul Ianovcic-fondator al revistei române de Şah în 1925 a notat “decalogul” şi l-a publicat în revistă. Reproducem savuroasele îndemnuri ale decalogului:
1. Să tacă
2. Gesturi să nu facă
3. Orice sfat să lese
4. Să n-atingă piese
5. Să nu fredoneze
6. Să n-aprecieze
7. Să nu facă glume
8. Să nu se afume
9. Să nu facă semn
10. Să fie de lemn.
Partidele de şah jucate de “Conu Mihai” fie la cafeneaua Traian din Iaşi, fie la Bucureşti ne arată că maestrul era un jucător meticulos, puternic, care ştia să atace şi să se apere şi cu care nu era de glumit.
Iată câteva din reflecţiile şahiste ale lui “Conu Mihai”:
• Au pierit împărăţiile, s-au risipit aşezările oamenilor, s-au schimbat alcătuirile noroadelor, s-au primenit zeii-şahul a rămas. E o instituţie divină. Ar părea o ştiinţă, dacă n-ar fi aşa de mult joc. Pare joc, însă e cu mult mai mult decât atât. Îndrăznesc a afirma că brahmanul cel vechi a pus în jocul lui nu numai învăţături pentru timpul său, ci şi provocări pentru viitorime.
• Pionul umil, care înaintează pe tablă şi ajunge la casa a opta devenind mare dregător, arată dreptul valorii personale, într-un timp când nobleţea afirma alte argumente.
Un asemenea pion pune întotdeauna într-o situaţie tragică pe un rege de şah spre a dovedi regelui lumii că trebuie să-şi plece fruntea în faţa unei mari personalităţi.
• Doi jucători se cuvine după legea şahului, să stea cu blândeţă(blândeţe, n. p.) şi cu îngăduinţă unul în faţa altuia. Să nu arate nerăbdare, să nu rostească cuvinte sau vorbe nepotrivite, să nu se supere.
• Când ai făcut o mişcare la şah, nu se cuvine s-o retragi şi după aceea să faci alta. Gândeşte-te întâi bine la ce ai de făcut şi după aceea mişcă pionul, sau porunceşte calului să sară. Deci, întâi cugetare şi pe urmă hotărâre şi statornicie!
• Calul de şah are sărituri capriţioase(capricioase,n.p). nu te poţi aştepta la altceva de la un animal, îţi şopteşte bătrânul înţelept Sisa.
• Sfetnicul de lângă părechea(perechea, n.p) regală unii îi zic nebun, alţii episcop. Într-adevăr, nebunul are viclenii şi priviri piezişe, iar clericii dau lovituri ascunse. Numai împăratului i se cuvine să se folosească de ele; oamenilor de rând sunt totdeauna vătămătoare.
• Turnul de şah care exprimă forţa merge drept şi dă lovituri teribile, dar e cel mai depărtat de măria Sa; căci împăratul nu trebuie să folosească forţa decât când a istovit celelalte mijloace.
•Pionii stau înainte. Ei sunt prostimea, împinsă totdeauna la sacrificiu.
În sfârşit, întregul dispozitiv şi drama necontenit repetată arată regilor care le este sfârşitul fatal şi colectivităţilor că merg la cutia comună. Alte generaţii şi alte probleme.
• Se ştie că niciodată o partidă de şah nu seamănă cu alta. Băgaţi de samă, o învăţaţilor şi istoricilor-zice , deci, Sisa: istoria nu se repetă decât în aparenţă. Fiecare moment al umanităţii îşi are înfăţişarea lui particulară. Băgaţi de samă(seamă, n.p) o voi ticăloşilor doftori ai politicei, zice iar brahmanul, că nu sunt boli decât în dicţionare; în viaţă nu sunt decât bolnavi. Nu daţi poporului vostru legi şi leacuri aduse de la alţii.
• Adevăr zic vouă, fiecare pastilă de şah îşi are rezolvarea ei proprie şi problema ei este unică.
• Cea mai mare învăţătură pe care ne-o oferă şahul este că numai cele spirituale durează; într-adevăr şahul a supravieţuit împăraţilor; că numai cele divine sunt eterne; într-adevăr, ceea ce a supravieţuit nu-i decât un joc şi o iluzie.
• Piesa de şah jucată e bine jucată. Mişcarea nu se mai poate retrage.
• Căci, fără ajutor dumnezeiesc n-aş îndăzni să câştig. Şahul nu poate fi comparat cu zarurile, cu cărţile de joc şi cu alte jocuri de noroc. Rostul acestui divertisment se rezeamă pe inteligenţă care este de esenţă divină.
• O adunare de şah e lucrul cel mai onest din lume.
• O partidă de şah se dezvoltă ca un organism aparte din elemente cunoscute, însă întotdeauna altfel în succesiunea şi combinaţiile lor, acest lucru singur e important cât un fenomen. Şi când dezvoltarea partidei are în ea ordine, cugetare şi plan, atunci şahul devine problemă şi artă în acelaşi timp şi oferă o fină plăcere intelectuală.
• Nu avem cuvinte destule să îndemnăm pe părinţi, învăţători şi profesori să îndrumeze preocupările copiilor şi spre şah…(Revista Română de Şah, 1927)
• Şahul nu e un joc de interes. El cuprinde în el însuşi plăcere şi satisfacţie curată- ca o statuetă fin cizelată sau o poezie frumoasă…
• Difuzarea jocului de şah stă în raport direct cu difuzarea culturii. O partidă de şah e unică, este născocire de inteligenţă.
• Lângă ştiinţa pe care o respectăm, lângă asta pe care o iubim, trebuie să adăugim(adăugăm, n.p.) şi acest misterios joc născut din geometrie şi din numere, gimnastică pură, intelectuală, nobleţă(nobleţe, n. p.) nevinovată, vis frumos al euforiei. E uşor de observat că există o legătură directă între starea culturală a unui popor şi jocul de şah.
• Cu cât populaţia unei ţări e mai tristă economiceşte şi mai înapoiată sub raport intelectual, cu atât şahul e mai puţin cunoscut şi răspândit. Farmecul lui se adaugă unor stări mai bune, e o răsplată a efortului generaţiilor(“Revista Română de Şah”, ianuarie 1931).
• Săracul joc de şah! Unde să-şi mai găsească sălaş în asemenea vremuri de preocupări, unele aprigi, altele aspre?
• Şahul nu e atât un joc cât o instituţie morală! Şahul te poate desface într-o clipă de cele meschine, cât şi de cele tragice ale timpului. Îţi oferă o nobleţă a liniştii şi a îngăduinţei. Te fixează puţintel în spaţiu pentru adâncimea unei combinaţii, aşa cum floarea se fixează în timpul fugar o clipă pentru un scop divin. În ea misterul vieţii tinde a realiza frumosul, pe lângă armonioasele rânduieli biologice; în adâncimea combinaţiilor de şah e ascuţirea unei inteligenţe pe care Dumnezeu o vrea mai pură şi mai dezinteresată.
• Şahul îţi dă dreaptă rânduială, linişte, zâmbet amical. Înlătură pasiunile violente, jocurile de hazard. Deprinde pe om cu lealitatea şi cu aprecierea justă a valorilor…
• Şahul e cel mai preţios dar pe care un om inteligent şi-l poate face sie însuşi pentru vârsta maturităţii şi mai ales pentru anii penibili ai bătrâneţei(bătrâneţii,n.p.)(Revista Română de Şah, mai 1940).
• Şahul îşi regăseşte temeiul în talent, în buna învoire şi înfrăţire între oameni, în difuzarea cât mai largă în masele poporului. Nu mă îndoiesc, nici o clipă, că ne va fi dat să asistăm la o temeinică manifestare de progres. (Revista Română de Şah, ianuarie 1947).
Prof. Gheorghe I. Drăghici-Slăvuţescu
