De-a lungul vieții, pe drumul său drept, sau pe ulițe lăturalnice, rătăcitor sau conștient de misiunea sa, omul întâlnește alți semeni, unii dintre aceștia marcându-i câmpul existențial, pe unii numindu-i admirativ magistri, pe alții discipoli, iar câțiva dintre ei fiind încadrați în grupul mic al binefăcătorilor. Interacționând cu toți aceștia, sinele său simte nevoia cunoașterii mai profunde, care, cel mai adesea, pornește de la exercițiul admirativ. O lumină interioară limpezește pornirea sa spre descoperirea punților care îl apropie de semenii săi, oricât de înalte ar fi piscurile spre care acesta caută admirativ. Viața are legile ei, dar și destinul, hazardul își au, de multe ori, rolul lor. Recunosc cu onestitate că și acest demers al meu are în el ceva din aroma hazardului. Căutând noi informații despre un personaj legendar al Gorjului, ,,haiducul” Victor Popescu, prin intermediul unui coleg de breaslă, mi-au parvenit două scrisori trimise de acesta în anii ‘50 unui învățător de prin părțile Aradului. Lecturându-le, utilizând informațiile prețioase din acestea, am considerat firească dorința lărgirii cunoașterii, de aici interesul pentru destinatarul acestor epistole. Așa a intrat, într-o primă fază, în sfera mea de cunoaștere învățătorul Ion Mara, din Arad. Cum scrisorile ajunse la mine fuseseră trimise din Stokholm de fiul său, Constanțiu Mara, neavând altă posibilitate de a intra în contact cu domnia sa, am cutezat a mă adresa Centrului Cultural Român din capitala Suediei, care mi-a furnizat cu mare promptitudine informațiile solicitate. Bucuria acestei prime întâlniri dintre mine și distinsul om de cultură Constanțiu Mara, actualmente trăind în Suedia, a fost reciprocă. Ce a urmat se poate numi simplu exercițiu de admirație și cunoaștere. În finalul acestui exercițiu am avut marea bucurie a descoperirii a două spirite culturale de anvergură, cu origini în Gorjul ,,istoric și pitoresc”. Considerând că oricât de ,,scurtă, lunecoasă și supusă primejdiilor și primenelilor” e viața omului, ea este și o carte de învățătură pentru alții, cum bine spunea Miron Costin, în Predoslovia la ,,Viața lumii”. De aceea, m-au îndemnat gândul și inima ca, prin intermediul acestei publicații, să le fac cunoscute gorjenilor iubitori de cultură. Mai întâi vom descoperi viața și realizările culturale ale lui Ion Mara, învățătorul cu dor ,,de Jii” și de satul său ,,valah”, Strâmba-Jiu.
Ion Mara(1908-1990)
Născut la 18 februarie 1908 în comuna gorjeană Strâmba-Jiu, într-o familie săracă, Ion Mara a trăit experiența dureroasă a Războiului pentru Întregirea Neamului. Avea opt ani când a asistat la frământările sătenilor strâmbeni, care așteptau cu teamă intrarea în sat a ocupanților germano-austro-ungari. Tatăl său, Chira Mara, era plecat pe front. Într-un manuscris intitulat ,,Clipe grele”, scris în adolescență(prin anii 1925-1926), Ion Mara nota: ,, Ştiam că taica plecase vara la Sântă-Maria mare, la Târgu-Jiu. Parcă mai primeam din când în când câte-o scrisoare şi maica fugea cu ea prin hodăi ca s-o citească. Apoi n-am mai auzit nimic de el; nici astăzi nu mai ştim nimica. Pe unde-o fi murit, pe unde-o fi rămas ! Numai Dumnezeu știe”. Împreună cu mama sa, Maria și ceilalți frați(Ana, Grigore, Maria și Nicolița), din căsuța aceea micuță, casa ,,Mărgănoaiei” din zona ,,lotașilor”, Ion Mara a cunoscut teama ce cuprinsese suflarea satelor românești în fața perspectivei instaurării ocupației inamice: ,,La noi ajungeau zvonuri care mai de care mai îngrozitoare: ba că omoară tot ce află în cale, ba că pun foc la case, ba că pe copii îi taie de vii şi îi aruncă la câini şi câte şi mai câte. Trecea lumea mereu la vale, cu carăle încărcate, cu coviltire, cu tot calabalâcul. Plecau în băjenie. Nemţii se zvonea că sunt la Peşteana, la 7 Km. de satul nostru. Unii spuneau că sunt în Urdari. Nu ştiai ce să mai crezi şi vedeam după forfoteala din casă şi de pe drum că nimeni nu ştie ce să facă.”1
După ce mama sa a fost convinsă de un vecin să nu plece în băjenie, Ion Mara a fost martorul tuturor fărădelegilor făcute de ocupanți. Marcându-i profund copilăria, acele clipe vor reveni constant în însemnările sale. Despre traiul zilnic al sătenilor din acele ,,vremuri grele” acesta va spune: ,, Rar de tot se găsea câte-o turtă ca lumea, albă, în sat. Oamenii însăilaseră râşniţele, ca pe vremuri, sau boabele erau sfărâmate cu maiul în piuă. Toată ziua pisam la boabe în piuă şi apoi cerneam cu ciurelul până când scoteam 3 – 4 pumni de făină. Turta ieşia rea de tot: crăpată de să bagi degetul şi plină de cenuşe de te strângea la burtă. Când ni se ura de astfel de turtă, fierbeam boabele în oală, sau le coceam pe maşină şi rodeam de ne dureau fălcile”. Referitor la fărădelegile săvârșite de Puterile Centrale în satul său va scrie: ,, Apoi s-au adunat şi cazanele. Nu mai putea nimeni să facă rachiu. Se duceau oamenii prin pădure, pe ogaşe, prin fundături şi cu o oală mare de pământ între cărămizi îngrădită în burtă, cu ţeavă de aramă care trecea printr-o căldare cu apă, cazanul era gata. Turnau boasca, astupau oala şi îi dădeau foc. Picura încet, încet şi ieşia din câteva hărdaie de boască o litră-două de rachiu. Dar de multe ori s-alegea praful şi paradiciul de toată treaba, că pocnea oala şi curgea totul în foc. Cine avea căldări mari de aramă o duceau mai bine. Să te fi păzit însă Dumnezeu să nu dee Germani peste D-ta. Dar nici ei nu se prea vârau prin pădure. Apoi au adunat clopotele. La noi la biserica din pisc erau două, iar la Mănăstire trei. Unul din ele a fost ascuns de oameni, dar cum se găsesc întotdeauna prin grâu şi buruieni, aşa s-au aflat şi la noi vreo doi cari au spus unde se află clopotul şi l-au luat şi pe acela. Jale mare a cuprins toate inimile creştineşti când au luat clopotul cel mare de la schitul din deal, Strâmba. Clopotul acesta s-auzea peste şapte sate, iar când era moină sunetul lui s-auzea la Scoruşu… La Crăciun nu era voie să taie nimeni porci. Nici un porc nu se mai putea tăia, decât pe furiş, cu multă grijă. Îngrăşau oamenii porcii prin pădure şi pe-acolo îi tăiau, sau noaptea prin beciuri. Nimeni nu mai era stăpân pe munca lui. Astea le-am trăit şi le-am văzut cu ochii.” În această atmosferă va începe, foarte târziu, cursurile școlii primare: ,,Din cauza împrejurărilor grele, război şi lipsuri, m-am dus la şcoală la vârsta de 11 ani. Clasa în care am început era într-o casă închiriată şi eu am ajuns acolo după vacanţa de Crăciun. Copiii erau la abecedar la litera „v din cuvântul „vulpe” şi primul meu învăţător a fost Dumitru Toaxen. Literele le-am învăţat cu alt învăţător, Dumitru Bădescu, care era din satul nostru şi ştia că sunt orfan de război şi suntem acasă cinci copii dintre care eu cel mai mare. Am mai fost ajutat de un băiat, Achim, din clasa V-a care-mi spunea „nepoate”. Am urmat clasele II – III tot în sat, având ca învăţător pe D. Vinulescu din Rovinari. Într-un alt manuscris, Ion Mara va descrie cu multă sensibilitate cum s-a derulat în continuare perioada formării sale: ,,În toamna anului 1921 am plecat la Tg-Jiu la orfelinat, la Reg. 18 Gorj şi am urmat iar cursurile cl. a III a, aci fiind tip urban. Clasa a IV a am făcut-o la Craiova la Orfelinatul Mihai Viteazul de pe Str. Sineasca. Încă de când eram în sat aveam dorinţa de a mă face învăţător. Învăţătoarea mea din cl.a IV a , Linica C. Teodorescu ne-a pregătit pe mai mulţi care urma să ne prezentăm la examene de admitere. La Şcoala Normală de Învăţători din Craiova m-am prezentat în toamna anului 1923 şi fiind mai mare ca vârstă învăţătoarea mea a făcut intervenţii la Minister care a aprobat dispensa de vârstă. Eram mulţi candidaţi aci şi toţi veniserăm cu gândul de a reuşi. Primul profesor pe care l-am cunoscut a fost Directorul şcolii, Costache Rădulescu, care spusese mai înainte că nu poate să-mi aprobe dispensă decât până la 6 luni şi mie îmi trebuia de 8 luni… Mare mi-a fost bucuria când mi-am găsit numele printre cei reuşiţi.”2
În sesiunea din iunie 1929 va obține diploma de învățător. Avea 21 de ani, și ca foarte mulți tineri ai acelor vremuri, era stăpânit de dorința de a fi învățător în așa zisele, ,,provincii unite”. Așa cum va consemna mai târziu, ,,mulţi dintre noi ne-am prezentat pentru numiri în posturi în Ardeal, Bucovina şi chiar Basarabia”. După ce și-a satisfăcut serviciul militar, s-a prezentat pentru a obține un post de învățător la Timișoara, dându-i-se postul din satul Saca, din apropierea Beiușului. Pe atunci, satul avea aproximativ 60 de case, fiind situat într-o regiune de deal, ,,cu pământ sărac, argilos, unde nu creşteau decât pomi, iar agricultura era foarte redusă.” Din tot ce agonisise în acel prim an din cariera sa de dascăl și-a putut cumpăra ,, o pătură şi un trench-coat”, care i-a ţinut ,,loc şi de palton peste iarnă”. După ce în anul școlar 1931-1932 funcționează ca învățător în comuna Jidoștița județul Mehedinți, în anul următor s-a transferat la școala din Ineu, județul Arad. Deși venise într-o ,,localitate mare și frumoasă”, iar școala îi oferea posibilitatea desfășurării în bune condiții a procesului didactic, atenția i-a fost atrasă de slaba frecvență la cursuri a copiilor care proveneau din ,,Colonia Traian”, despre care acesta va spune: ,,Era o aşezare abia de vreo 3–4 ani prin colonizarea făcută pe o moşie a unui fost baron. Oamenii veniseră acolo din vreo şapte comune, unii din regiunea moţilor, alţii din regiunea de deal şi chiar de la câmpie, din Pecica. Fiecare îşi făcuse casă cum putuse, multe constând doar dintr-o „tindă” şi o odaie. Mi-am propus să trec învăţător acolo, în această colonie, spre a scuti copiii de a veni prin noroaie şi zăpadă şi cu trecerea peste o cale ferată Ineu – Cermeiu, iar pe de altă parte aflasem că mai mult de jumătate din numărul copiilor rămânea fără ştiinţă de carte din cauza greutăţilor. Iniţiativa de a se deschide acolo cursuri nu se luase de nimeni şi se ferea fiecare de a ajunge învăţător acolo”.Gena apostolatului i-a fost imboldul ce a stat la baza solicitării către conducerea școlii din Ineu, în decembrie 1933, ca să-l ,,repartizeze cu post cu tot” în acea colonie. S-a amenajat în grabă o sală de clasă într-un fost grajd, oferindu-le acelor copii posibilitatea să urmeze cursurile școlii, de utilitatea căreia se străduia să-i conștientizeze pe toți locuitorii coloniei. Atunci a încolțit în inima și-n mintea sa gândul măreț al ridicării unui local de școală, această misie revenindu-i. Ion Mara povestește: ,,Am început îndată propaganda printre săteni în acest scop şi, sub formă de clacă cu braţele şi cu căruţele s-a început adunarea materialului prin scoaterea şi transportarea pietrei de temelie din dealul Mocrea. S-au adus materiale şi de prin satele de origine ale coloniştilor, mai ales lemn din regiunea moţilor şi astfel în doi ani 1935 – 1937 s-a ridicat un local cu două săli de clasă şi locuinţă pentru învăţător. Mobilierul necesar a fost lucrat la Şcoala de Arte şi Meserii din Arad de către elevii acelei şcoli, în urma apelului făcut la acea şcoală.Cursurile au început numai într-o sală, nefiind tencuită a doua sală nici în interior. A fost obţinută aprobarea de a se aduce o bibliotecă a fostului Gimnaziu desfiinţat din Ineu de cca. 300 de cărţi, apoi s-a înfiinţat şi al II-lea post şi munca s-a dus şi pe plan economic luând fiinţă aci o Cooperativă de valorificarea cerealelor”. În același timp cu ridicarea localului de școală s-au derulat lucrările pentru înălțarea unui lăcaș de cult.În septembrie 1941 este mobilizat și participă la campania armatei române de pe frontul antisovietic.3
După ce este demobilizat, pentru a-și școlariza copiii, se mută în Arad, unde funcționează la mai multe școli. În anul 1953 este trecut ,,în alte locuri de muncă”4 , ultimii cinci ani fiind Instructor Cultural la Asociația Nevăzătorilor. S-a pensionat în anul 1969. Moare în 1990, la vârsta de 82 de ani, ultimii ani din viață petrecându-i la Brașov, unde se stabilise fiul său cel mare, Zamfir Mara. Vremurile grele în care a trăit, imaginea satului său, anii dificili ai formării, lucrul roditor pe ogorul științei de carte, perioada participării la războiul din răsărit, oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții, istoria Gorjului și dorul nesecat față de acesta se vor regăsi în scrierile sale, așa cum vom vedea într-un viitor număr al acestei publicații. (Va urma)
Prof.dr.Dumitru Cauc
1Informații preluate din manuscrisul ,,Clipe grele”, care ne-a fost pus la dispoziție de fiul acestuia, Constanțiu Mara.
2 ,,Privind prin ani în urmă…”, manuscris de Ion Mara.
3Starea de spirit a populațieie României la declanșarea războiului, campania armatei române în războiul pentru recuperarea teritoriilor răpite ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940, trăirile militarilor în linia întâi a frontului, vor fi descrise de acesta într-un inedit jurnal de camapnie, care sperăm să-l facem cunoscut publicului iubitor de istorie(.Ion Mara, Însemnări din campanei, manuscris)
4Inițiind și coordonând ridicarea școlii și a bisericii din colonia ,,Traian” din Ineu, unde au activat și tabere de tineret legionare, după venirea la putere a comuniștilor, acea activitate de apostolat nu a fost pe placul acestora. Cu amărăciune, dar convins că a acționat atunci corect, mai târziu Ion Mara va spune:,,m-aș fi unit și cu dracu numa să văd școala ridicată”.
