În adâncul fiinţei mele port unele imagini de locuri şi întâmplări din îndepărtata şi fericita mea copilărie, care, din când în când, poate şi din pricina unor impulsuri exterioare aleatorii, îmi revin în memorie, conturându-se precis şi impunându-se cu tărie chiar şi numai pentru câteva clipe. Prilej pentru aduceri aminte nostalgice şi reînviere a unui trecut de mult apus.
Străveche aşezare românească
O astfel de rememorare a trecutului îmi prilejuieşte evocarea unor amintiri scumpe, legate de o aşezare reprezentativă pentru ţinuturile gorjene, poate cea mai cunoscută din această parte a ţării, nimeni alta decât Tismana.
Străveche aşezare românească, dinainte de începuturile statalităţii pe aceste meleaguri, beneficiind de un excepţional pitoresc al locurilor, Tismana este pomenită şi admirată de toţi celebrii călători prin părţile locului (ca Paul din Alep), care i-au consemnat, prin vreme, frumuseţea. În veacul de care tocmai ne-am despărţit, Tismana a beneficiat de cuvintele de laudă ale unor nume sonore precum: Al. Vlahuţă (în România Pitorească), Nicolae Iorga (în România înainte de 1918, Istoria Românilor în chipuri şi icoane ş.a.), prof. I. Simionescu (în Pitorescul României), Al. Ştefulescu (în Gorjul istoric şi pitoresc) etc.
De la ctitorul Sfântul Nicodim încoace
Este de la sine înţeles că istoria localităţii Tismana a fost strâns legată de cea a mănăstirii cu acelaşi nume, aşezată pe o culme de deal şi întemeiată de prea sfântul călugăr sihastru Nicodim, acum mai bine de şase veacuri, pe vremea lui Radu Negru (pe Sf. Nicodim, ctitorul, l-am comemorat în anul 2006, la 600 de ani de la săvârşirea sa din viaţă).
Fiind una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale de asemenea anvergură din Ţările Române, Mănăstirea Tismana este descrisă de Alexandru Vlahuţă în cuvinte mişcătoare:
Mănăstirea Tismana îţi apare, printre arbori sus, pe vârful unei stânci fioroase, în toată fantastica ei măreţie, cu zidurile ei îndrăzneţe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiţi înmărmurit, ca la o minune şi nu ştii bine de-i aeve ori e-n vis – când iată că o nouă privelişte te chieamă: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mănăstirii, s-aruncă vâjâind şi cade de la o înălţime ameţitoare peste-o grămadă de stânci dărâmate, unde sulul de apă se sparge şi se preface într-o spumă fumurie, pe care o ia ş-o duce-n undele-i repezi râul Tismanei.
Cea mai cuprinzătoare monografie a Mănăstirii Tismana a dat-o la iveală, în 1909, în Editura Carol Göbl, strălucitul istoric al Gorjului, Alexandru Ştefulescu; cartea a devenit astăzi o raritate bibliofilă, impunându-se reeditarea ei, astfel cum s-a procedat cu Gorjul istoric şi pitoresc al aceluiaşi autor.
*
Sfânta Mărie Mare, hramul mănăstirii Tismana
Încercând să-mi fac ordine în amintiri, îmi năvălesc în memorie, cu deosebire, zilele de Sfântă Maria Mare, la 15 August, când, sărbătorindu-se hramul mănăstirii, porneam dis-de-dimineaţă întreaga familie, cu trăsurile bunicului, spre Tismana, ziua în cauză fiind socotită o mare sărbătoare pentru toţi gorjenii.
Copil fiind, de doar câţiva anişori, eram foarte emoţionat, mai ales că, de obicei, stăteam pe capra trăsurii, lângă dl Iacob, vizitiul, şi puteam să savurez pe de-a-ntregul frumuseţea călătoriei, a locurilor pe care le străbăteam, cu atât mai mult cu cât acesta îmi trecea şi mie câteodată hăţurile cailor, nu însă pe de tot, ci rezervându-şi sieşi adevărata strunire a acestora.
Cum se întâmplă de obicei în copilărie, drumul mi se părea foarte lung; deşi nu măsura decât 30 de km, nu dura în realitate mai mult de o oră-două. Treceam peste podul Jiului şi, la ieşirea din oraş, apucam drumul Tismanei. Uneori ne opream oleacă la rudele unchiului Daviţoiu, din Stroieşti, sau la cele ale bunicului, care era născut la Rasoviţa, dar cel mai adesea mergeam direct la Tismana. Drumul era înţesat de căruţe, trăsuri şi chiar maşini particulare, care aveau acelaşi punct de destinaţie, hramul mănăstirii. (va urma)
Sorin Popescu
