Sarmiza Cretzianu și povești cu boieri, panduri și mirese codane de pe Valea Motrului
Ați auzit de Glogova, unde Țepeluș Voievod, numit de Basarab cel Tânăr, fugar gonit din scaunul țării de Vlad Călugărul, căutând adăpost la cumnatul său, boierul Stanciu din Glogova, a fost ucis de boierii mehedințeni, mai precis de pârgarii cetății Mehadiei? Trupul mai întâi chinuit al voievodului a fost îngropat în fața bisericii, sub o piatră spartă, cu slove șterse de timp. Nu ați auzit de «Ioniţă Răduțoiu, căpitanul Stăic»? Și nu atât printr-o contribuție de vitejie personală, cât mai ales prin tragismul împrejurărilor datorită faptului că a îmbrățișat mișcarea lui Tudor Vladimirescu? Lui Tudor aici i-au apărut primele gânduri ale revoluției, dar și fiorii afecțiunii pentru Domnița lui Nicolae Glogoveanu, care era des tulburată de pașii pandurului. A rămas legenda că el ar fi prins o scrisoare a caimacamului Craiovei către Elena Glogoveanu, frumoasa soție a clucerului Nicolae Glogoveanu, de care era îndrăgostit și caimacamul. În puterea nopții a plecat călare de la Craiova să dea scrisoarea în mâna clucerului la moșie. Oare pe viscol și pe zăpadă îl mânase credința față de fostul stăpân?
«Înfricoșatul blestem de la Samarinești» este specific pentru demonstrarea pieirii răilor sub loviturile justiției imanente.
Din cauza păcatelor lor, a lăcomiei și a călcării legămintelor, s-a nimicit neamul boierilor Băbeni și li s-au prăpădit averile. Ba ceva mai mult, blestemul a mers tot atât de departe ca în tragedia greacă. Într-o noapte, Motrul venind năvalnic și sfărâmând cu ciocanele apelor lui și cu trunchiurile purtate mânios pe coame de valuri tot ce s-a întâlnit în cale, s-a năpustit asupra mormintelor Băbenilor, le-a deschis și le-a smuls oasele, ducându-le cu sine. «În aceeași noapte de groază trăsnetul căzu asupra conacului și până la ziuă îl mistui în flăcări». Vieți de boieri impresionante prin jocul fatalității. «Nuntă din bejenie adusă ca pe valurile de vânt, în pagini de povestire, când o nuntă boierească s-a făcut sub poala unui brad, în creierul munților și galbenii se îngropau în grabă mare mai înainte de a năvăli turcul păgân și vrăjmaș. Vâltoarea vremurilor din jurul anului 1820. ,,Într-o grădină de basm stă uitată o casă mare boierească. Este fosta așezare a neamului Glogovenilor. Casa de la Glogova, ale cărei ziduri au metereze asemenea zidurilor de cetate, mai mult conac domnesc decât culă boierească, are înfățișarea semeață a lucrurilor veșnice.” Cartea ,,De pe Valea Motrului. Povești cu boieri, panduri și mirese codane”, apărută în anul 1947, dezvăluie viața elitei nobiliare gorjenești și cu petrecerile lor fastuoase. Ne lăsăm pradă farmecului istoriei acestor locuri, mărturii din anii de glorie ai lui Tudor Vladimirescu, o lume în care se împletesc bucurii și necazuri, se țes intrigi și povești de dragoste, se respectă tradiții locale și vechi orânduiri.
„În arhitectura românească, culele sunt construcții cu pereți groși din piatră sau cărămidă, cu ferestre mici și metereze, construite de către boieri împotriva invaziilor jefuitorilor, având rol de apărare, de refugiu, dar și de locuire. Culele erau prevăzute cu uși masive la nivelul parterului, cu beciuri solide, cu o fântână interioară și cu multe ascunzători. Locuirea se realiza la etajele superioare, parterul fiind folosit pentru depozitarea proviziilor. Întotdeauna scara de acces la nivelele superioare era bine protejată, fiind amplasată în interiorul culei. În peisajul acelor timpuri, cula era o clădire reper, impozantă, care stăpânea de undeva de sus, de pe deal sau colină satele cu locuințele mici de lemn.”
Aflată pe drumul ce leagă Municipiul Motru, din Județul Gorj, de orașul Baia de Aramă, din Județul Mehedinți, pe malul stâng al râului Motru, Cula de la Glogova păstrează încă vie amintirea unor vremuri de mult apuse. Denumirea comunei Glogova provine din cuvântul slav ,,gloga” care înseamnă „deal cu arbuști și urme de piatră” – acel deal care se vede în locul în care râul Motru iese din Cheile Glogovei. Comuna este cunoscută și pentru Biserica „Sfântul Nicolae”, ridicată în aceeași perioadă ca și cula. Picturile ei originale s-au conservat până în zilele noastre. Din volumul „Cule. Casele fortificate între fală și ruină” aflăm că marele pitar Necula Glogoveanu avea o casă în Glogova, la mijlocul secolului al XVII-lea. O legendă locală spune că un negustor sârb cu numele de Glogovan s-ar fi așezat în această zonă și ar fi întemeiat localitatea, iar urmașii lui, care și-au luat numele de Glogoveanu, sunt boierii glogoveni de mai târziu. Aici, pe teritoriul comunei, găsim curtea renumiților boieri, care erau atunci una dintre cele mai importante familii de boieri din Oltenia. Ei au deținut funcții însemnate în armată, administrația publică și magistratură. Fără influența Glogovenilor nu ar fi existat revoluția de la 1821 și nici epopeea Tudor Vladimirescu.
Cula Glogovenilor are la origine o casă fortificată care a aparținut pitarului Necula Glogoveanu și a fost considerată de către specialiști o formă premergătoare a culelor. Cula a fost construită inițial pe temelia distrusă a unei vechi construcții, un fel de fort de apărare în fața atacurilor venite pe Cheile Glogovei în jos. Surse istorice precizează că pe Dealul Comăneștilor, domnitorul Radu cel Frumos, fiu al lui Vlad Țepeș, a avut moșie și un castel de lemn. În jurul Culei s-au găsit resturile unui gard de apărare, făcut din răchită împletită pe pari. Par să fie resturile primei clădiri care a aparținut Basarabilor, moșie care se întindea din Piscul Cloșanilor, de la Izverna și Prejna, până la Cătune, vecină cu moșia Mânăstirii Tismana. În clădirea inițială de la Glogova, la sfârșitul lunii aprilie 1464, s-a născut Neagoe Basarab, fiul lui Pârvu Craioveanu, rudă a boierilor glogoveni.
Cula a fost realizată în două etape. La început s-a zidit parterul, prin secolul al XII-lea, iar etajul a fost construit în secolul următor de către Matei Glogoveanu, fost consilier imperial în perioada dominației austro-ungare, și de către fiul acestuia, Ioniţă Glogoveanu. Documentele vremii amintesc de existența unor subterane folosite în cazul unor asedii prelungite. Tunelul cel mai lung pornea din subsolul casei și mergea până la râul Motru. Pe aici se făcea aprovizionarea ori fugeau, atunci când erau învinși în lupte. Un alt tunel mergea până la biserica din apropiere, la o distanță de zece metri și ar mai fi și un al treilea, care făcea legătura cu fântâna. Cula dispune de 27 de metereze, 17 la parter și 10 la etaj. De la metereze se putea trage cu arme de foc înspre toate punctele cardinale. La etaj, cula are cinci camere, în care se intră dintr-un cerdac. Din cerdac se intră într-o sală, cale de acces spre cele cinci odăi, câte două de fiecare parte și una spre spatele clădirii. Situat la nivelul solului, beciul este o construcție masivă din piatră și cărămidă cu asize alternante în ziduri de peste un metru grosime. Scara de acces la etaj era exterioară și acest lucru constituia un mare neajuns. Restaurând casa la începutul secolului al XVIII-lea, Matei Glogoveanu și fiul său Ioniță regularizează planul culei și îl măresc, desființând vechea scară, înlocuind-o cu cea actuală, de sub cerdac. Numeroasele guri de tragere ale beciului atestă pronunțatul caracter de apărare al culei. Nume mari din istoria românească sunt legate de Cula Glogoveanu. Documente istorice indică faptul că pragul culei a fost pășit și de către domnitorul Țării Românești, Mihai Viteazul. Acesta a venit la Glogova pentru a-și sărbători înalta funcție, atunci când a devenit ban al Craiovei. Însă Cula de la Glogova este locul în care Tudor Vladimirescu, cel care în 1821 urma să conducă Revoluția de la Padeș, și-a făcut ucenicia. Ioniță l-a găsit pe Tudor în satul Vladimir scriind cu bățul pe iarba înrourată. Unchiul lui Tudor Vladimirescu era preot la Craiova, iar Ioniță Glogoveanu i-l trimite pe Tudor să îl instruiască ca să fie vătaf al Paiului Cloșani și judecător hotarnic. Tudor era de aceeași vârstă cu fiul său, iar Ioniţă Glogoveanu l-a pus să învețe carte împreună. Astfel a învățat germana și greaca, iar de la vârsta de 15-16 ani a devenit administratorul moșiei boierilor Glogoveni de aici, de la Glogova, dar și de la Baia de Aramă. Despre Vladimirescu se spune că era îndrăgostit de Elena, soția lui Nicolae Glogoveanu și fata banului Ghica, care era deosebit de frumoasă și cu inclinații artistice. Elena era o femeie deosebit de frumoasă, inteligentă și cu talent muzical. Din nefericire s-a îmbolnăvit de plămâni, care era o boală foarte gravă în perioada respectivă. A mers să se trateze în Austria, dar a murit la 17 mai 1814 și a fost înmormântată acolo. Cula de la Glogova fiind «cuibușorul de nebunii» în care s-a consumat în mare taină amorul secret al lui Tudor Vladimirescu în acest loc ferit și oferit de către boierul Ioniță Glogoveanu care l-a ajutat din tinerețe să prospere în afaceri. Așadar, Pandurul Tudor Vladimirescu și-a petrecut o parte din tinerețea lui zbuciumată, cu răsfățuri romantice într-o «oază de fericire» la Cula Glogoveanu, din județul Gorj, unde a trăit o neasemuită, dar dramatică și tainică poveste de iubire cu domnița Elena. De altfel, se spune că Măxincuța, cea mai mică dintre fetele Elenei, ar fi fost fiica lui Tudor.
La începutul secolului XIX acesta reconstruiește cula. La încheierea războiului cu Rusia, numit polcovnic și căpitan de panduri, de către Știrbei Vodă, Vladimirescu cumpără pământuri la Cerneți, unde-și construiește propria culă.
Câteva documente semnate și sigilate de Vladimirescu se păstrează din generație în generație de preoții bisericii „Sfântul Nicolae”. Odată cu plecarea lui începe și declinul familiei Glogoveanu.
Lui Tudor cel iubit de boieroaice, dar și de mirese codane i-au fost dedicate diferite cântece de rapsozii populari. Vă prezint un fragment din „Cântecul lui Tudor Vladimirescu”: „Apleacă-te brad frumos,/ Când cobori pe munte jos,/ Murmurați și voi izvoare,/ Că trece Tudor călare. Duce-o fată cu ochi negri,/ Suie dealul-n Munții Cernii./ Și făcură legământ,/ Că-s născuți pe-acel pământ. Tăncuțo fată dragă,/ Ce-ți dorești în lumea-ntreagă/ Țara banului colind,/ Și ți-aduc galbini la gât. Tudore, oltean frumos,/ Ia-mă cu tine pe jos./ Un pârâu și-un parc cu flori,/ Și poalele în trei culori.
Victoria STOLOJANU-MUNTEANU, A.N.C.E. „R.M.” Gorj „T.V.”
