În Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor); Ap.1 Corinteni 6, 12-20; Ev. Luca 15, 11-32, în cea de-a doua Duminică a Triodului, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, ascultând mesajul Sfintei Evanghelii, avem în oglinda ochilor minţii luminate de înţelepciunea rugăciunii, icoana cea mai frumoasă a Lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul iubirii totale, desăvârşite, care este zugrăvită prin această pildă extraordinară a Fiului Risipitor! Poate datorită greutăţilor de tot felul, a fricii de pandemie şi de cei care întreţin frica pandemică, dar mai ales din pricina păcatelor care ne pun în primejdie sănătatea, mulţi dintre noi, dacă nu cumva, chiar toţi, cădem în depresie, gândindu-ne că Dumnezeu, drept fiind, uneori şi-a întors faţa de la noi, motiv pentru care suntem predispuşi să rostim, o dată cu fiul rătăcit din Evanghelie: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!”, pentru că, având în vedere mesajul pildei, să ne oprim doar la o singură secvenţă, aceea a tatălui așteptând întoarcerea fiului său, mai ales că pilda ne spune că, încă departe fiind, tatăl său l a văzut şi i s-a făcut milă de el, iar, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l a sărutat (Lc. 15, 20), pentru că de la bun început, va trebui să spunem că tatăl din această parabolă este Părintele Ceresc, Cel care îl așteaptă pe cel păcătos, nu din clipa în care acesta s a hotărât să se întoarcă, ci, din clipa în care s a despărţit de El, prin păcat! În acest fel, vom realiza faptul că Tatăl din Evanghelie Se arată a fi acela care aleargă înaintea copilului, îi cade pe gât, îl sărută şi, foarte important, nu l umileşte, reproșându i ceva, ba, mai mult, nici nu l lasă ca să se umilească, fiindcă Tatălui îi sunt suficiente suferinţa fiului și căința lui. În fine, aplicând parabola aceasta chiar la noi înșine, putem spune că, într un fel sau altul, toţi suntem nişte fii risipitori, iar, dacă ne întoarcem în viaţa noastră, şi nu foarte îndepărtată, vom descoperi, cu sigu¬ranță, acolo, undeva, un fiu risipitor, fie risipind averea Părintelui Ceresc, adică, darurile cu care am fost înzestraţi, fie risipind dragostea, încrederea şi bucuria părinţilor noștri, pentru că, atât Tatăl Cel ceresc, cât și părinții pămân¬tești, ne aşteaptă «acasă», nu din clipa în care ne am hotărât să ne întoarcem, ci, din clipa în care ne am despărțit de ei, greșindu le, iar, dacă ne aşteaptă, înseamnă că toţi putem să fim iertaţi de către Dumnezeu, Cel Care sprijină gândul nostru, ca să ne dăm seama fiecare, unde suntem, atunci, când ne aflăm în ţara păcatului, mai mult sau mai puţin copleşiţi de păcat!
,,Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”!
Aşadar, în Duminica a 34-a după Rusalii, în parabola Fiului risipitor, considerată cea mai lungă pildă rostită de către Mântuitorul Iisus Hristos, chiar dacă are numai trei personaje, dar care toate pot, pe rând, să ocupe fiecare avanscena în funcție de acţiunea în care se angajează, astfel că e firesc să ne punem întrebarea, pentru mulți nejustificată, în identificarea personajului principal, fiind tentaţi să spunem că personajul principal nu este Fiul risipitor, așa cum, poate justificat, textul pildei ar lăsa să se înțeleagă, ci tatăl, care este nevoit să rezolve drama celor doi fii ai săi, unul risipind în dorința i de a fi liber și independent și altul risipind în ascultare, aşa cum este fiul cel mare, care a rămas acasă, deci, acesta risipind înțelepciunea ascultării, transformând o într un nejustificat reproș față de tatăl, pentru că n a primit nici măcar un ied ca să se veselească cu prietenii (Lc. 15, 30), pentru că textul parabolei, prin relatarea Sf. Ev. Luca ne arată: «Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar, fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat». (Luca 15, 11-32), ceea ce confirmă faptul că Evanghelia acestei Duminici, nu are doar menirea să ne anestezieze conştiinţa, sau, doar să ne sensibilizeze până la vărsarea lacrimilor, dar, şi să ne încurajeze a ne întoarce cu nădejde spre Dumnezeu, în Biserica întemeiată de El, pentru că Dumnezeu sprijină gândul nostru, ca să ne dăm seama fiecare, unde suntem, atunci, când ne aflăm în ţara păcatului, mai mult sau mai puţin copleşiţi de păcat!
,,Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”!
Pilda aceasta, care poate fi considerată una dintre cele mai frumoase, dacă nu cumva, cea mai frumoasă, sub acest aspect al iertării şi al manifestării iubirii părinteşti, ne impresionează pentru că în ea ne recunoaştem pe noi înşine şi poate ne vedem ca într-o oglindă, în clipe de reală sinceritate, mai ales că tâlcuirea pildei se poate face din mai multe perspective de abordare, desigur, pentru a recunoaşte cu adevărat că Dumnezeu-Tatăl este un Dumnezeu al iubirii şi al iertării, Ca urmare, încrezători în profunzimea pedagogiei divine, trebuie să nădăjduim şi noi în iertarea şi în îmbrăţişarea Lui Dumnezeu, iar, dacă ne vom întoarce cu lacrimi, precum Fiul rătăcitor sau fiul pierdut, Dumnezeu, Cel Care ne aşteptă permanent şi Care ne observă, chiar şi la cei mai şovăielnici paşi de apropiere, ne va întâmpina îmbrăţişându-ne şi căzând pe grumazul nostru! Poate că nici o pildă, mai mult sau mai puţin înţeleasă, nu ne înmoaie mai profund inimile şi ne predispune spre o mai profundă meditaţie, decât această relatare a Mântuitorului despre rătăcirea fizică şi spirituală, despre zbuciumul sufletesc şi întoarcerea fiului celui numit rătăcitor, pentru că nu e om care să nu se poată regăsi în această parabolă, indiferent de aşezarea sa spirituală! Pentru că fiecare în parte, ne regăsim într-un personaj din această parabolă sau într-una din etapele pe care Evanghelia ni le descrie, singura deosebire legându-se de o raportare firească a faptului că nu am parcurs-o încă pe toată, că am ajuns cu firul poveştii doar până la un anumit punct!
Desigur, nimeni nu va fi vrednic să afirme că în duhul smereniei şi al pocăinţei dovedite prin fapte, vom alunga în acelaşi timp şi gândurile deprimării, care vin de la cel rău, pentru a nădăjdui în Dumnezeul iubirii. Cu certitudine că Faţa iubitoare a Lui Dumnezeu-Tatăl, ne-a fost arătată cu prisosinţă de către Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să ne invite a crede mai cu tărie în Dumnezeul iubirii, decât al dreptăţii. Dacă luăm doar câteva exemple din Noul Testament, vom observa, fără nici o îndoială, că Mântuitorul Însuşi a pus dreptatea deoparte, pentru a vedea că Iisus Domnul vădeşte o statornică preferinţă pentru vameşi, desfrânate şi păcătoşi, ceea ce contravine spiritului dreptăţii. Se întâmplă, adesea, că atunci când păcătuim, diavolul să ne îndemne a gândi numai la Dumnezeul iertării, iar când să ne pocăim, tot el ne pune în faţă pe Dumnezeul dreptăţii, ca să ne înfricoşeze şi să ne descurajeze, dar, noi ştim că numai ducând o viaţă creştinească râvnitoare, în duh de smerenie şi de pocăinţă, Dumnezeul iubirii ne iartă! Desigur, întoarcerea aduce iertare şi bucurie, dar, atunci când, prin păcatele pe care le facem, ajungem în ţara păcatului, nu numai că suntem pierduţi, dar, Evanghelia ne numeşte morţi, deci, un om care păcătuieşte este un om mort! Şi are nevoie să învieze, fiindcă învierea se face prin hotărârea de a ne întoarce la pocăinţă. Aşa şi pentru noi, Dumnezeu se bucură şi îngerii se bucură în ceruri, când ne întoarcem de la păcat, iar, dacă vrem să facem aceasta, de fiecare dată, când ne întoarcem la Tatăl Ceresc, în Biserica Lui Dumnezeu Cel Viu, din morţi ce eram, devenim vii şi plăcuţi Lui Dumnezeu! Pentru mulţi dintre noi, poate că modul cum trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu, ne dezvăluie şi faptul că, aşa cum ura faţă de părinte, uneori te îndepărtează de tata şi de mama, te îndepărtează în ultimă instanţă de dragostea familiei! Dar, pentru ca apoi să vedem care este şi mesajul acestei Evanghelii, care aduce o deosebită lumină cu privire la felul în care trebuie să privim puterea pocăinţei şi, mai ales, a Tainei Spovedaniei, a primirii iertării păcatelor prin milostivirea Lui Dumnezeu, trebuie să pornim de la premisa că Dumnezeu sprijină gândul nostru, ca să ne dăm seama unde suntem, când ne aflăm în ţara păcatului, mai mult sau mai puţin copleşiţi de păcat!
Profesor Vasile GOGONEA
