DEJU, Zoia Elena (Zoia Cârlugea) – n. 25 septembrie 1953, Odobeşti, Dâmboviţa. Poetă şi publicistă. Este fiica Elenei (n. Deju) şi a lui Ion Năstăsescu, dascăl/cântăreţ de biserică. A urmat Liceul Economic din Târgu-Jiu (1972) şi a absolvit Facultatea Psihologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Libere Internaţionale Moldova din Chişinău (2011).
A îndeplinit funcţiile de contabil (1972-1988) şi merceolog la ICSAP Tg. Jiu (1988-1991), inspector şi referent la Consiliul Judeţean Gorj (1992-2000), contabil şef la Direcţia de Patrimoniu Gorj (2001-2003), referent şi referent superior la Consiliul Judeţean Gorj (2004-2011). A debutat cu traduceri din lirica rusă în revista şcolară „Ecou” (1971). Debut editorial: Limpezimi de mărgăritar, Editura „Gorjeanul”, 1994. Colaborări: Luceafărul de dimineaţă, Portal-Măiastra, Caietele Blaga, Paşii Profetului, Gorjul literar, Zalmoxiana, Dokiana, Columna, Serile la Brădiceni, Polemika, Gorjeanul, Opinia, Ager ş.a.
Scrieri: Limpezimi de mărgăritar, poezii, Editura „Gorjeanul” (1994), Iluminări în amurg, poeme şi publicistică, Editura „Măiastra”, Târgu Jiu (2005), Arethia Tătărescu – Marea Doamnă a Gorjului interbelic, coautor, monografie, Editura „Măiastra” (2007), Măiastra cerului, poezii, coperta IV cu un text de Sorana Georgescu Gorjan, Editura „Măiastra” (2008), La Ghetsimani, poezii, cu o prefaţă de Grigore Smeu, coperta IV cu un text de Gheorghe Grigurcu, Editura „Măiastra” (2009), Îngerul din cadru, poeme, cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Editura „Scrisul Românesc” (2011). Înscriindu-se, încă de la debut, pe meditaţia asupra sacrului, poezia Z.E.D. mărturiseşte „o fierbinte năzuinţă spre purificare, spre întâlnirea cu divinul, în răspăr cu materialismul opac, cu pragmatismul de atâtea ori cinic, devastator, el epocii noastre (…) Este o mărturie echivalentă cu un emoţionant prinos sufletesc” (Gheorghe Grigurcu). În „Microterţinele din Măiastra cerului – meditaţii «împresurate de cearcănul reveriei» – metafora caută uneori să lămurească o imagine prin adierea unui sentiment; alteori, să lămurească un sentiment prin fluturarea unei imagini. În sufletul poetei – «cuib de rândunică», senin «ca un fluture dalb» – totul «e linişte, dragoste şi tăcere, totul e bucurie». Poeta e toată «învăluită de soare, plutind pe unde-argintii» şi, privind-o, zeul din Weimar, îi declară ce este eine schöne Seele…” (Ovidiu Drimba). Izvorând, aşadar, dintr-un spirit profund religios, amintind de poezia Zoricăi Lascu, acest „lirism esenţializat” exprimă „drama melodioasă a unei alergări între lumină şi tenebre, ţintind izbăvirea”, mărturisind totodată „o hermeneutică textuală de nuanţă psaltică”, ca în La Ghetsimani (Grigore Smeu). Există în această poezie o comuniune confraternă cu spiritualitatea, sub pavăza căreia intră şi acest îndemn de ars poetica: „ca de obicei drăgăstos / îngerul: / vezi / să zbori la timp / nici în zorii tulburi / nici în amurg scămos / nici prea jos / în bătaia glonţului / şi nici prea în dinadinsul / vulturilor rotitori.” (Să zbori la timp). Cu Îngerul din cadru orizontul meditaţiei lirice se extinde în sensul decantării problematicii existenţiale, a unei implicări tot mai lucide şi dramatice în contingent, peste care se resimt, nostalgice, luminile transcendenţei: «atinsă de aripa Îngerului/ din cadru/ trezită de bătaia/ razei/ din colţul ferestrei// în volbura neantului/ blânda mea stea/ rodnic coborâtoare/ în golgota speranţei».
Zenovie Cârlugea
