Iisus Hristos nu numai că a suferit moartea pe cruce, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, ci S-a înălţat, la 40 de zile după înviere, întru slavă (fapte, 1, 2-11), ridicând umanitatea preschimbată în sânul Treimii. În înălţarea Sa, El S-a arătat pe sine «Singurul stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor» (I Tim. 6, 15).
Dumnezeu care stă pe tronul cel de sus împreună cu Părintele cel fără de început şi cu Dumnezeescul Duh: «Pentru aceea, Dumnezeu L-a prea înălţat şi i-a dăruit lui numele care este mai presus de orice nume pentru ca, întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl» (Filip. 2, 9-11).
La învierea Sa, viaţa a fost redată omenirii: «Pecetluit fiind mormântul, viaţă din groapă ai răsărit». Toată iconomia mântuirii fiind acum împlinită facând făgăduinţa trimiterii Duhului Sfânt, El Se înalţă întru mărire:«Plinind rânduiala cea pentru noi şi cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, nicicum despărţindu-Te, ci ramânând nedepărtat şi strigând celor ce te iubesc pe tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră» (Conduc la Înălţarea Domnului).
Înălţarea arată, înainte de orice, că Iisus Hristos este Domnul de-o fiinţă cu Tatăl: «Ma sui la tatăl Meu şi Tatăl vostru» (Ioan 20, 17). Într-adevăr, El a fost răstignit în «Slabiciunea Sa, dar El este viu prin puterea lui Dumnezeu» (II Cor.18, 3), El, «Care, după ce S-a suit la cer este de-a dreapta lui Dumnezeu şi se supun Legii Îngerii şi stăpânirile şi puterile»(I Petru 3, 22). În calendarul ortodox duminica ce urmează Înălţării Domnului este consacrată comemorării celor 318 Părinţi care au luat parte la Sinodul ecumenic de la Niceea în anul 325. Este o sărbătoare pentru a mulţumi lui Dumnezeu că, prin mijlocirea acelor Părinţi, s-a păstrat una din învăţăturile fundamentale ale creştinismului, anume: Cel ce S-a înălţat la cer este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Fiul de-o-fiinţă cu Tatăl şi om de-o-fiinţă cu noi, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Înălţarea reprezintă, apoi, începutul recapitulării noastre în Hristos. «El este începutul, Întâiul-Născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi în toate» (Col. 1, 18), devenind astfel capul trupului Său, Biserica.
Dacă Tatăl este «Cel ce şade» (Apc. 4, 3) pe tron, tronul fiind simbolul slavei lui Dumnezeu, Fiul este calea de întoarcere spre Tatăl, spre tron, Hristos- Arhiereul a deschis calea spre Sfânta Sfintelor, intrând pentru noi, dincolo de catapeteasmă, ca înainte-mergător (Evr. 6, 19). Direcţia lăcaşului Bisericii şi mişcarea poporului în acţiunea liturgică sunt anume orientate spre «Scaunul cel de sus» pentru a simboliza şi actualiza această întoarcere spre Tatăl în Hristos şi prin Hristos. Tronul din altar este deci punctul de convergenţă al lăcaşului de cult şi al ritualului liturgic.
Poporul credincios, la Liturghie, face, precedat şi antrenat de preot, această mişcare de întoarcere şi de înălţare spre altar, suindu-se împreună la locul cel de sus. Iar omoforul episcopului simbolizează umanitatea pierdută pe care Hristos a urcat-o pe umerii Săi şi a condus-o la casa părintească.
Hristos S-a înălţat pentru a arăta apoi că, deşi a asumat umanitatea noastră în totalitatea ei şi pentru totdeauna, El o şi transcende, nefiind legat de ea în mod absolut. Asumarea umanităţii nu este o sacralizare a materiei ca atare, ci o transfigurare a ei, El a remodelat această umanitate nu numai introducând-o în persoana Sa proprie, ci şi înălţând-o îmbrăcată de slavă în sânul Treimii, Astfel, putem spune şi noi că Dumnezeu «ne-a înviat şi ne-a aşezat împreună cu Sine întru cele cereşti, în Hristos Iisus» (Efes. 2, 6).
Pentru a pune în evidenţă caracterul covârşitor al iubirii lui Dumnezeu, Apostolul Petru vorbeşte în acelaşi capitol, de aceste extreme ale Iconomiei întrupării: coborârea la iad şi înălţarea la cer în slavă (IPetru 3, 18, 22). Cei morţi înainte de venirea lui Hristos au avut parte, în coborârea la iad, de propovăduirea Evangheliei. În coborârea Sa la iad, Hristos arată că mântuirea Sa, ca şi lumea Sa, este unică, fiind trimis să ofere Evanghelia tuturor.
Mai mult, odată cu învierea Lui, multe trupuri ale sfinţilor din Vechiul Testament au înviat (Matei 27, 52, 53).
Prin predică, prin Tainele şi cultul ei, Biserica antrenează pe credincioşi într-o mişcare spre Împărăţia lui Dumnezeu, lumea care va să vină, pe care Hristos a câştigat-o pentru noi. În fiecare Duminică credincioşii sunt chemaţi şi invitaţi la Liturghie anume cu întelegerea că viaţa creştină este o mişcare şi o înălţare spre Dumnezeu, cu ajutorul harului care se pogoară de sus, de la Părintele luminilor (Rugăciunea amvonului).
În înălţarea lui Hristos se arată cel mai bine destinul umanităţii, adică intrarea liberă în Împărăţia lui Dumnezeu, pe o cale nouă şi vie (Evr. 10, 19-20). Şi aşa cum Hristos Şi-a tras afară din mormânt trupul său, tot aşa şi creştinul este dator să-şi tragă viaţa de la umbră la lumină, de la minciună la adevăr, de la nedreptate la dreptate.
La sărbătoarea înălţării să mergem la morminte să amintim, prin rugăciunea şi milostenia noastră, celor ce zac în mormânt, că sunt chemaţi la această intrare liberă în lumea care va să vină, pe o cale nouă, adică prin învierea şi înălţarea lui Hristos.
Iconom Stavrofor, Preot Gheorghe Stoichin, Spitalul Judeţean de Urgenţă Tg- Jiu
