Elogiul de faţă începe prin a afirma că Marian Drăghici este un mare poet român contemporan.
Într-o primă apodicţie sacramentală îi mulţumesc lui Marian Drăghici pentru stratagemele integrării lirismului în ficţiune.
Într-o a doua îi salut sinteza inextricabilă a faptului de natură fi a faptului de cultură. El însuşi scrie că: „pura scrisului gratuitate va mântui”, fiind un mântuitor al cuvintelor care sunt scoase astfel din blestemul arbitrarietăţii lor.
El însuşi scrie că: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”. Şi că prezenţa lui în această biserică, în directă comunicare / cuminecare cu el însuşi, stă sub semnul recuperării sacrului. El însuşi scrie: „Cu paşii tăi zimţaţi, Doamne, încet vino către mine”, ca şi Tudor Arghezi pare-mi-se.
Într-o a doua apodicţie, inspirat de Derrida, apreciez că poetul Marian Drăghici, categoric unul atât de mare încât merită să i te înclini ca să-i asculţi bătăile inimii sale, a creat, prin opera sa diferenţa dar mai ales diferenţa care lasă urme în ceea ce este prezent şi îl diferenţiază tot aşa cum diferitele configuraţii în care se prezintă textele sale substanţiale: Lunetistul, Caracal Sighişoara mea, Nimic decât poezia ori Moartea succesivă.
Aşa că el însuşi scrie: „N-am întâlnit armonia (nici eu). Am întâlnit ca să să vezi, seara la masă între ai mei, arborele muţeniei”. Ca şi Lucian Blaga pare-mi-se care, şi el era, mut ca o lebădă. Lebăda, vă reamintesc, este simbolul esenţial al purităţii autentice, prin penajul ei complet alb, ca şi Marian Drăghici, pare-mi-se. Însă cel mai importam este că lebăda a fost de faţă la naşterea Domnului, iar în epoca creştină a devenit simbolul Mântuitorului.
Scriind că aflându-se „singur absolut, singur cu Dumnezeu”, „cuvinte de iubire am avut, cuvinte grele am avut / Iată ce ne mai leagă: o parte dintre morţi mei sunt şi morţii ei”, Marian Drăghici o identifică pe „ea” cu bucuria, cu frumuseţea, cu viaţa sa însăşi cea însetată de transcendenţă. Căci tot el scrie: „am provocat viaţa, am aţâţat-o şi ea mă avu”, dar şi „am ajuns să dorm în acelaşi pat cu eul meu / cu eul meu mistic”.
Astfel că-n cea de-a treia apodicţie pun punctul pe i: Marian Drăghici este un mistagog. Unul devotat într-adevăr misiunii sale pe pământ. Dar în ce mistere ne iniţiază? Şi care aspecte ascunse ale realităţii le pătrunde, spre a ni le revela nouă? Cu ajutorul imaginaţiei / imaginarului? Recitindu-l, o să ne dăm singuri seama.
El însuşi ne sfătuieşte: „Nu te înclina decât pentru iubire”. El oferă apoi viziuni. Este deci un vizionar. Şi atunci scrie: „într-un timp… avu viziunea unui penaj colorat rotit de vânt, al unei păsări… pe masă pasărea cânta. Aureolat de razele asfinţitului (ca în picturi mistice) scrise: Nu te înclina decât pentru iubire / Dacă mori iubeşte mai departe”. Căci, adaug eu, dacă dragoste nu e, nimic nu e.
Cât priveşte poetul, după o noapte albă el scrie: „Ceea ce persistă este un sentiment” de fericire, şi fiindcă „Dumnezeu mi-a dat de lucru, Dumnezeu, nu omul”. El scrie şi chiar crede ce scrie: „Şi pasărea aceea (lebăda, desigur) dând din aripi într-una acolo sus. Iară mă întorc la simbolul ei: lebăda moare cântând şi cântă murind.
Asemenea ei, este poetul: „Căci gloria morţii, intens focalizată îi conferă vieţii prin reflex un caracter (pentru poet) sacru. E mesajul lui. E scăparea”.
Ion Popescu-Brădiceni
