Profesorul este dăruire, el descoperă mereu ceva nou – elevul – cu care se confruntă zi de zi, într-o piesă jucată pe viu, fără cortină, fără sufleor, fără aplauze, într-un schimb permanent cu același public mereu nesatisfăcut – conștiința elevului. Doamna profesor Ştefania mi-a insuflat dragostea faţă de lectură, creaţie şi pasiunea de a-mi aşterne gândurile pe foi. Am cunoscut-o în clasa a III-a, prin intermediu unui concurs creat de doamna învățătoare – Voicu Maria. Din acea clipă mi-am dat seama cât de mult se aseamănă cu mama dumneaei, aceeași privire blândă şi iubire faţă de copii.
Nu voi putea uita niciodată culoarea albastră a ochilor săi când mă privea şi îmi spunea din suflet sfaturi care mă vor ajuta în viitor să trec mult mai repede peste un impas. Îmi spunea mereu „Să fii un OM bun, dacă vrei să ai parte de fericire! Cei răi nu pot fi fericiţi”, când mi-a spus acest sfat mă tot gândeam de ce oamenii răi nu pot fi fericiţi, eu fiind micuţă şi văzând pe faţa lor zâmbete (poate vă întrebaţi de unde ştiam că sunt oameni răi, vă las un răspuns simplu: Am cunoscut cadre didactice care încercau să mă întoarcă împotriva altor profesori, în loc să ne predea materia, ele ne vorbeau cu atâta invidie şi ură despre restul colegilor, de aici mi-am dat seama de răutatea care le curgea în vene). Devenind adolescentă, fiind puţin mai matură, mi-am dat seama cât adevăr mi-a rostit doamna profesor în câteva secunde, acele zâmbete false apăreau în urma unor satisfacții, plăceri, noroc, chiar fericire. Nu, pentru că în primul rând, cei răi nu pot fi iubiţi, şi în al doilea rând, norocul şi celelalte „pere mălăieţe”, care se aseamănă cu ele vin din afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o putere, pe când fericirea…, adevărata fericire răsare în oamenii buni şi-n ei înfloreşte şi leagă rod, când au pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea aceasta e o operă de fiecare clipă.
De aceea şi vedem aşa puţini oameni fericiţi. Prin doamna Ştefania, am învăţat să am răbdare, să fac paşi mici spre visurile mele pentru că doar aşa sunt sigură că mi le voi îndeplini, am învăţat să iubesc frumosul care vine din lucruri mici, dar sincere, am învăţat să citesc cu pasiune fiecare carte şi să mă las dusă de val până la înţelegerea înţelesurilor ascunse, am învăţat tot ce aveam nevoie pentru a mă descurca în noua etapă – liceul.
Un suflet plin de energie pozitivă, care a ştiut mereu cum „să ne îndrăgostească” de limba şi literatura română, cum să transforme gramatica în cel mai interactiv joc pe care toţi l-am învăţat cu drag, toate aceste fapte fiind făcute cu mult drag. De fiecare dată m-a învățat să fac ceea ce îmi place, să învăţ, dar să nu uit să-mi bucur şi inima. Mi-a spus mereu să merg şi pe brânci, dacă este nevoie pentru job-ul pe care mi-l doresc, pentru că doar aşa mă voi trezi în fiecare dimineaţă să merg la serviciu de drag. Au fost momente în care am reuşit să o supăr, venind nu tocmai pregătită cu lecţia la şcoală sau neînvățând o poezie: în acele minute când mă privea în ochi, nu ştiam cum să intru în pământ de ruşine, cum să repar această faptă… În clasa a V-a, aveam o problemă mare cu „mâncatul” literei „i” atunci când trebuia să pun doi chiar trei „i” sau făcutul de case prin propoziții ( „ca să”). Cum credeţi că am remediat aceste erori? De fiecare dată când greşeam, doamna îmi încercuia cuvântul scris incorect şi lângă se vedea mare, scris cu roşu „de x 150 pe caiet până remediem greşeala”, după ce completam două pagini cu acel cuvânt nu mai aveam cum să greşesc. Dovada clară este proverbul aplicat şi în cazul meu „REPETIŢIA ESTE MAMA ÎNVĂŢĂTURII.”
Această carte a prins viaţă prin intermediul dumneaei, fiindu-mi alături neîncetat, răspunzându-mi la fiecare nelămurire. Când am decis să lupt pentru dorinţa de a-mi publica propria carte eram cuprinsă de teamă, nesiguranţă, nu ştiam dacă „ sunt în stare” să pot face asta. La ora 00:00 i-am trimis mesaj, deoarece mă frământa mult prea rău gândul dacă voi reuși… Așteptam cu inima „la gură” răspunsul, mă aşteptam să o deranjez, dar din contră, m-a încurajat, mi-a spus că voi reuşi, că am capacitatea de a o scrie şi aşa a luat naştere „Crâmpeie de suflet adolescentin”.
Doamna Ştefania este un imbold în viaţa mea, îi sunt recunoscătoare pentru că a ştiut mereu cum să mă motiveze, m-a ajutat să înţeleg ce îmi doresc cu adevărat şi îmi veghează paşii pentru a fi sigură de reuşita mea. Un profesor excepțional, care predă din inima şi se mistuie pe sine pentru a crea elevilor săi un destin plin de lectură şi înţelepciune!
Materialul următor este pentru domnul diriginte Voicu Teodor şi i l-am scris într-o „foaie de suflet” prezentată în mai 2017 la Cercul de limba română ţinut de domnişoara mea profesor (eu tot aşa îi spun, deşi este căsătorită) Ştefania Pânişoară: „V-am studiat îndeaproape, pentru că am vrut să văd acea coloană vertebrală, care am crezut că nu mai există în zilele noastre şi se pare că m-am înşelat. Există! Una dintre persoanele care deţin verticalitatea sunteţi dumneavoastră! Îmi pare aşa de rău că timpul s-a scurs atât de repede, anii în care v-am avut ca diriginte şi, mai mult decât atât, aţi fost un al doilea tată care m-a sprijinit neîncetat cu cele mai înțelepte sfaturi – au trecut ca un sunet, iar cântecul copilăriei s-a terminat. Mustafa Kemal Ataturk afirma „Un bun profesor este asemeni unei lumânări. El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora”. La fel aţi făcut şi dumneavoastră, m-aţi învăţat mereu să-mi păstrez demnitatea şi să nu renunţ niciodată la ceea ce mi-am propus să devin în viaţă. Trece timpul, dar în ceea ce mă priveşte, am plecat la bord cu câteva lecţii de viaţă importante, necesare, lecţii pe care mi le voi aminti, şi caietul cu lecţiile acestea au pe copertă poza şi amprenta dumneavoastră! Mi-a plăcut umorul dumneavoastră teribil de mult, am notat chiar câteva expresii pe care le foloseaţi pentru a ne dezvolta cultura generală.
Vă mulţumesc pentru lecţiile de viaţă, pentru energia dumneavoastră şi dăruirea şi implicarea de care aţi dat dovadă. Nu priviţi rândurile scrise ca pe o cascadă de complimente gratuite, ci priviţi-le ca aprecieri sincere. După terminarea clasei a VIII-a sper să aud de dumneavoastră că sunteţi la fel de energic și cu sufletul tânăr, la fel ca şi acum, şi ştiu că multe cadre didactice vor mai apărea, dar nimeni nu mă va convinge să-mi schimb cele trei modele în viaţă (regretata doamnă învățătoare Voicu Maria, domnul diriginte Voicu Teodor şi, bineînţeles, doamna profesoară de limba și literatura română Pânișoară Elena-Ştefania)!
Adriana Georgiana Popescu, Crâmpeie de suflet adolescentin, Editura Măiastra, pp. 39 – 41
Prof. pensionar, Teodor Voicu
