„Părintele poporului” sunt cuvinte încrustate pe bustul domnitorului Unirii cu ocazia sărbătoririi Semicentenarului acestui eveniment la Mărăşeşti (Dumnezeiască coincidenţă!), expresie folosită şi de Sadoveanu într-una din scrierile sale.
Exilul
Obligat să părăsească ţara pe care a iubit-o atât de mult şi pentru care a fost permanent în lupte cu duşmanii din ţară şi din afara ţării, lasă în urma sa marile fapte şi se stabileşte în Viena. Din capitala Austriei îi mulţumeşte împăratului Napoleon al III-lea pentru bunăvoinţa de-ai acorda ajutor de a fi reîntronat că „nu voi intra în ţara mea cu ajutorul străinilor şi nici chiar când voi fi chemat de ea însăşi, căci s-ar desface marea operă a Unirii” şi stăruie pe lângă ambasadorul Franţei să sprijine alegerea unui principe străin la conducerea ţării.
În acest timp refuză şi solicitarea delegaţiei române de a se reîntoarce în ţară, stăruind cu tărie şi patriotism să se îndeplinească dorinţa Divanurilor Ad-hoc, aducerea unui principe străin.
Vasile Alecsandri îi scrie la 1 iulie 1866 de la Mirceşti, declarându-se „fericit că duşmăniile nu au atins nicidecum libertatea spiritului dumitale şi destinul de invidiat după ce în 7 ani de domnie, ai semnat cu numele dumitale acte mari pentru istoria noastră politică şi socială. Iată-te retras din luptă, într-o trădare neaşteptată! Nimic nu te face mai liniştit faţă de oameni decât ingratitudinea lor în faţa nobleţei dumitale… Vechii şi adevăraţii amici şi-au reamintit deseori de dumneata de la acest faimos 11 februarie care a văzut ieşind atâţia eroi din noroiul Bucureştiului… Privirea dumitale este ferită de umilii şi groteştii noştri aşa-zişi politicieni… Patrioţi de azi pe mâine. Guvernul actual compus în întregime din eroi de paradă a chemat poporul la luptă contra furcilor şi chiar a celor șase puteri garante. Până atunci apărătorii patriei, voluntarii, jefuiesc prăvăliile şi distrug totul în drumul lor, ne tratează ca pe turci. Apropo de turci, trimisul extraordinar al Alteţei Sale, principele Carol, pe lângă Sublima Poartă, Ion Ghica, (unul dintre detronata n.n.), şi-a acoperit capul cu un fes! Aşa e soarta tuturor împovăraţilor! România va fi scăpată printr-o calotă!… Scrisoarea mea cu aceeaşi liniştită reflexiune.”
De altfel, un alt complotist, colonelul Haralambie îi scrie din ţară lui Ion Ghica aflat în misiunea diplomatică de la Constantinopol reproşându-i că l-a îndemnat să intre în complot, descriind starea psihică a marelui Cuza în momentul detronării, „În ochii lui n-am văzul nici un regret, nici o lacrimă, nici chiar o simplă îndoială, ci o seninătate care m-a împietrit şi m-a silit să mă ruşinez de gestul ordonat.”
După „abdicare”, Cuza îi spune soţiei „că s-a întâmplat ceea ce doream de mult amândoi şi niciodată nu voi face vărsări de sânge pentru a-mi recăpăta tronul!”. Pe consulul Austriei îl încredinţează că „nu a fost silit de nimeni, că a vrut să semneze actul de abdicare, că doreşte acelaşi lucru cu complotiştii,” adică principe străin, cum fusese prevederea divanului Ah-hoc.
Principelui străin, adus în ţară de liberali îi scrie: „Patriotismul meu îmi interzice un demers care v-ar crea încurcături şi leialitatea mea mă sileşte la surghiun.” După un an şi jumătate de şedere prin mai multe ţări le scrie atât împăratului Napoleon al III-lea, cât şi principelui Carol, cerându-le învoirea să vină în ţară. „Revenit simplu cetăţean nu am altă ambiţie decât să-mi duc în Moldova viaţa liniştită şi retrasă pe care o duc de la abdicarea mea.” Vizitând-o la Ruginoasa pe doamna Elena, Carol I îi spune că „în împrejurările de faţă este mai bine ca principele să nu se reîntoarcă încă.” În anul 1867 cumpără o vilă lângă Viena la Ober Dobling, unde se aşează cu familia. Vizitat de ducele de Gramont, Cuza îi spune că „dacă aş vedea ţara mea ameninţată de o mare nenorocire, dacă un interes românesc mi-ar cere acţiunea mea, voi fi gata, orice m-ar costa, aş plăti chiar cu persoana mea. Nu voi consimţi niciodată să mă-ntorc prin intervenţie străină, cu ajutorul Franţei sau Rusiei, ci numai prin cel al ţării mele.” Viena era plină de români nemulţumiţi de noul domnitor. Tânăra Românie nu era obişnuită cu regimul parlamentar şi cu libertatea nedirijată de vreo stăpânire străină. În noaptea de Anul Nou dintre anii 1869-1870 Eminescu, aflat la studii în Viena, împreună cu un grup de prieteni, merg la locuinţa sa din Ober Dobling pentru a-i ura domnitorului greu bolnav. Urărilor, domnitorul le răspunde cu cuvintele „Foarte bine!”. (Augustin Z.N. Pop, Contribuţii la biografia lui Mihai Eminescu). Peste 15 ani şi Eminescu va veni tot aşa de greu bolnav pentru a se trata la Ober Dobling. Enigmatică coincidenţă! În anul 1870 Alexandru Ioan Cuza este ales deputat de Mehedinţi, la colegiul 4, al ţăranilor pentru că ţara n-a uitat ce-a făcut pentru ea. Preşedintele Camerei îi trimite lui Cuza la Viena invitându-l „să binevoiască a veni să-şi ia locul în adunare, alături de deputaţi”. Alegerea fusese validată de Cameră „cu toată inima”, însă a refuzat mandatul pentru a nu produce încurcături în liniştea ţării, întrucât războiul franco-german ameninţa tronul şi liniştea domnitorului Carol, considerat de mulţi români „străin în casă”.
În anul 1870 Alexandru Ioan Cuza se stabileşte în Florenţa lui Dante, Savonarola şi Galileu. Deşi suferea de o boală grea, în anul l873 scrie în ţară cumnatului său Lambrino: „Suntem cu foţii în perfectă sănătate şi vom merge să ducem copiii la Heidelberg pentru a-i încredinţa Institutului de Educaţie…”. Aici se stinge pe 15 mai 1873.
Legenda
Ducele de Gramont notează că moartea lui Cuza „va rămâne cea mai de seamă laudă a patriotismului sau, persoana sa se nimicea totdeauna înaintea unicei gândiri ce-l umplea inima şi spiritul său în faţa adevăratei şi ultimei ambiţii – prosperitatea ţării sale”. Comitetul naţional din Iaşi a învelit sicriul adus în ţară cu un stindard tricolor şi inscripţionat: „Unirea, votul universal, emanciparea sătenilor. Universitatea, Pinacoteca, Codicele A.I. Cuza, Demnitatea română. Independenţa bisericii şi secularizarea averilor închinate”. Dimitrie D. Gusti, capul delegaţiilor la înmormântare a spus printre altele că „ţara plânge un mare patriot”. Regele Italiei transmite: „Vodă Cuza a fost un om mare: patriotismul şi dezinteresarea lui a fost fără margini”.
În 1888, Alexandru Al. Cuza, fiul domnitorului, este ales deputat de Mehedinţi, ca şi tatăl său, în colegiul al treilea şi refuză din „cauza trădătorului Leca” pentru tatăl său.
Peste 4 decenii de la moartea lui Cuza i se ridică statuia din Iaşi „la care a venit popor mult de la ţară, de la Turnu Severin la Dorohoi”. (Mihail Sadoveanu). (din comunicarea prezentă la Heidelberg, Germania – 15 mai 2009, unde fiinţează „Asociaţia Alexandru Ioan Cuza”, condusă de prof. Iosif HERLO – fost profesor de liceu în Gorj între 1975-1990). VA URMA
Prof. Virgil Cercelaru
