Poate nostalgic după anii copilăriei, când dascălii mei dragi Rică Dogaru (în tinereţe membru al mişcării anticomuniste a lui Brâncuşi din Peştişani-Brădiceni) şi Gicu Blendea mă învăţau citirea, scrierea şi aritmetica, geografia şi literatura, istoria şi geometria plană / în spaţiu etc., am acceptat invitaţia lui Dan Pupăză şi Viorel Gârbaciu de a participa chiar de Sfântul Ion (deşi şi de ziua mea religioasă) la un simpozion „glocal” care să-l sărbătorească pe legendarul Ion Grigoroiu la Şcoala Generală nr. 11 din Leleşti Gorj.
Am retrăit serbările şcolare făcute sub îndrumarea părintească a iubiţilor mei învăţători când o mână de elevi frumoşi şi zâmbitori solar-auroral au cântat, au recitat în faţa audienţei formate din intelectuali, scriitori şi cercetători toţi „unul şi unul”, nişte performeri ai generaţiei lor datorită căreia între tradiţia lor şi modernitate ruptura caută a nu se lăsa sesizată (căci totuşi ea există inevitabil).
Am văzut în acel amiază de 7 ianuarie 2016 o grupare de oameni aproape fericiţi (în ritmul colindelor, al aplauzelor deloc „mecanice”) în condiţiile în care regimul politic şi de guvernare e foarte puţin favorabil.
La o adică, tot e bine că măcar pentru a ne cinsti modelele pe care reuşim să ni le (re)construim, vai, de regulă, după moartea acestora, noi, românii de azi, o infimă parte mai găsim „un bob zăbavă” întru memoria-le.
Ioan Grigoroiu a fost – am înţeles din comunicările susţinute în plen – un luptător (considerat în anii ’50 „criminal de război”) anticomunist şi desigur antisovietic.
Au luat cuvântul generalul Constantin Ispas, doctorul în istorie Gheorghe Gorun, scriitorul Doru V. Fometescu, poetul Viorel Gârbaciu, editorul şi matematicianul Dan Pupăză, criticul literar Ion Trancău, cercetătorul Toma Velici, columnistul Ion Pintea, prof. Ion Făgaş, părintele Anghel Păunescu.
Practic, cumva, la început de nou an, 2016, am (re)văzut istoria la ea acasă: un altfel de „testament” bazat pe „jurnalele de operaţii” pe terenurile de luptă ale celor trei Războaie de identitate naţională ale neamului românesc (1877, 1918, 1944).
Cu „onoare” faţă de stilul academic – şi aici îs de acord cu Gheorghe Gorun, comilitonul meu de universitate (U. „C.B.” Târgu-Jiu), actualmente director în retragere al C.N. „Spiru Haret” –, consemnez cele câteva aspecte fundamentale reiterate într-un succint discurs liber.
Prin urmare în viziunea lui Gheorghe Gorun, triadicul Ion Grigoroiu, cel care s-a întors să fie fruntaş în satul/raionul/judeţul său, Gorjul lui Al. Ştefulescu, al lui Sabin Velican, Nicolae al Lupului, Grigore Pupăză, Ionel Buligan (tatăl et fiul), Constatin Stroiescu, Ion N. Rădoi, Titu Rădoi ş.a., s-a jerfit manolic fiind un ctitor de şcoală, încât propunerea ca şcoala din Leleşti să se numească „Ion Grigoroiu” survine cu atât mai firesc; aşteptăm, în schimb, monografia „Ion Grigoroiu” promisă de istoricul Gheorghe Gorun.
Subliniind „spiciul” domnului Gheorghe Gorun, voi da curs în continuare celeilalte depoziţii de suflet, de mesaj direct, a primarului Marian Rotaru, din Leleşti, pe ale cărui proiecte de viitor comunitatea scontează negreşit (muzeul entnograficofolcloric, de pildă).
Viorel Gârbaciu a reamintit audienţei participarea lui Ion Grigoroiu la emisiunea „La curţile ceriului” a lui Grigore Leşe, în care dascălul a evocat în respectiva emisiune din 2007, de la Radio România Cultural, redifuzate de vreo şase ori, satul arhaic gorjean de sub munte dintotdeauna, redesenat de un veritabil repet instituţional cultural care a fost prestigiosul şi impetuosul homo transculturalis. În încheierea cuvântului său, poetul V.G. a recitit un poem patriotic: Porunca vremii, cu iz vaticinar şi autentic emoţional (e vorba de „revenirea la rădăcini” – n.m., I.P.B.).
Apoi a cuvântat Dan Gr. Pupăză – directorul în exerciţiu al Muzeului „Grigore Pupăză” din Arcani. Printre remarcile sale constant pilduitoare, conferenţiarul a scos în relief ideea că Ion Grigoroiu a fost „un ostaş al luminii” şi ideea că numele său merită a fi înscris în panteonul imaginar al dragostei de neam şi de ţară (şi ca fost inspector general „la învăţământ”, la o adică – n.m., I.P.B.) care s-a impus nu numai prin funcţie ci prin merite deosebite.
Într-adevăr „dascălii sunt averea României”. Iar Ion Grigoroiu a fost – ca şi Sabin Velican ori Grigore Pupăză – un asemenea intelectual exemplar, paradigmatic, autoconştient de misionarismul său.
Ion Popescu-Brădiceni
