Despre opiniile lingvistice ale ,,bardului” de la Mircești aflăm din ,,Prefața la Opere complete” (1876) și din corespondența sa.
În primul rând, Vasile Alecsandri se înscrie printre învățații și scriitorii timpului care au combătut curentul latinist, apărut în lingvistica și filologia românească spre mijlocul secolului al XIX-lea, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii române, a încercat să elimine din ea cuvintele de alte origini (purismul), să modifice structura unor cuvinte străine și formele celor de origine latină, încât să le apropie cât mai mult de etimoanele latinești, iar ortografia să respecte principiul etimologic.
Printre reprezentanții curentului latinist îi amintim pe Timotei Cipariu, A.T. Laurian, I.C. Massim, Aron Pumnul etc. Prin urmare, a combătut curentele etimologiste și puriste în problemele limbii și a contribuit la impunerea ortografiei fonetice.
Petrecându-și copilăria printre oamenii simpli din popor, a luat contact cu graiul lor strămoșesc, cu limba țării nealterată de intervenția sapienților, de moda vremii, de grecismele și turcismele și mai ales de latinismele și de franțuzismele ridicule pe care le-a combătut cu atâta vervă în diferite ocazii.
Culegerea de creații folclorice i-a îmbogățit limba și înzestrarea creatoare.
Era timpul când a gândi și a vorbi românește era o rușine pentru boierii, boiernașii și târgoveții vremii.
“……frica mea cea mai mare, notează Vasile Alecsandri, a fost întotdeauna de a mă găsi pe aceeași linie ca Pumnul, Laurian, Eliad și alți cioplitori cu barda în formele frumoase ale limbii noastre”.
Ion Heliade Rădulescu a publicat în 1928 o ,,Gramatică” în care susține idei importante, de mare eficiență: simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutul de neologisme din latină și din limbile romanice, dar ulterior admite purismul și ortografia etimologizantă și propune italienizarea vocabularului și a gramaticii.
Intrând în vorbă cu truditorii de pe ogoare, a rămas încântat de ideile și vorbele lor înțelepte: “e bun ca sânul mamei” (om bun); “e înalt ca bradul și frumos ca luna mai” (om înalt și frumos); “are mațe pestrițe” (om rău); “scoate pe dracul din pământ” (om isteț); “e ruptă din soare” (femeie frumoasă). Graiul popular și înțelepciunea populară reprezintă imensul rezervor al creației sale. “Poporul – notează Vasile Alecsandri – este izvorul celor mai prețioase creații”.
Vasile Alecsandri se împotrivește folosirii sufixului în- țiune atașat la neologisme întâlnite frecvent și în limbajul unor personaje din opera lui I.L.Caragiale: ,,democrațiune”, ,,garanțiune”, ,,opozițiune”, “constituțiune”. ,,Nu mă împac cu – ,,ciune”, – ,,țiune” – ,,țione” și alte bazaconii ,,Eiusdem farina”(lat. ,,din aceeași făină”, adică ,,din același aluat”); dar când urechea mea nu țiuie când aude un cuvânt nou, îl admit fără greutăți, chiar pe ,,-țiune”, nu-l resping în cuvintele: ,,națiune”, ,,moțiune”, ,,rațiune”, fiindcă ,,nație”, ,,moție”, ,,rație” îmi par ridicole – spunea Vasile Alecsandri.
Vasile Alecsandri a fost cooptat ca membru în comisia de revizuire a ortografiei alături de Maiorescu, Hașdeu etc. Într-o scrisoare datată Mircești, 20 martie 1868, către Iacob Negruzzi, se declară total de acord cu campania lui Titu Maiorescu și a ,,Convorbirilor literare” împotriva acelorași aberații lingvistice, care urmau să apară în monstruosul ,,Dicționar academic Laurian, Massim”: ,,D-l Maiorescu va face un mare serviciu limbei și literaturii noastre, combătând tendința transilvană de a le poci, sub cuvânt de a le latiniza orbește sau mai bine zicând, de a le brașoveni”.
În concepția lui Vasile Alecsandri, ,,Limba este tezaurul cel mai prețios pe care-l moștenesc părinții, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită să fie păstrat cu sfințenie de generațiile ce-l primesc. Ea este cartea de noblețe, testimoniul de naționalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiași familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume, lanțul tainic ce-i leagă împreună și-i face a se numi frați, altarul împrejurul căruia toți se adună și-i face a se numi frați, altarul în împrejurul căruia toți se adună cu inimi iubitoare și cu simțirea de devotament unii către alții. A se atinge fără respect de acest altar este o profanare”.
Atât limba lui V. Alecsandri, cât și a lui Mihai Eminescu evoluează de-a lungul activității lor creatoare. Într-un fel scria Vasile Alecsandri la tinerețe și altfel în strălucitul său amurg. Unul este Eminescu în primele sale poezii, aflat sub influența lui Vasile Alecsandri, și altul este în apogeul creației sale poetice.
Constantin E. Ungureanu
