«Dacă invidia ar produce febră, întreaga lume ar fi bolnavă»! (William Shakespeare)
Invidia se defineşte ca un sentiment de nemulţumire egoistă care este provocat de succesele, situaţia înaltă sau calităţile pozitive ale unei persoane, pentru că invidia este mai mult decât o ciudă, poate, mai curând un fel de…ciudăţenie! A privi cu invidie pe cineva înseamnă a avea un sentiment negativ faţă de o persoană care are succese în activitate şi a realizat ceva deosebit, un om care posedă ceva de care invidiosul nu are parte, însă râvneşte să-l aibă. În societate, în comuniune, invidia nu se poate ascunde, dar ea acuză cu orice preţ prin cuvinte veninoase şi judecă fără dovezi evidente, exacerbează şi amplifică defectele, are denumiri ostentative pentru cele mai mici greşeli ale aproapelui, exprimarea sa este plină de fiere şi de venin, de exagerări nejustificate şi de ofense amplificate artificial! Desigur, fiecare cuvânt pe care îl rostim poartă aureola identitară a personalităţii noastre, dovedindu-se, în mare măsură, un mesaj explicit, dar şi unul implicit, legat de anumite contexte mai mult sau mai puţin întâmplătoare şi cu o doză de mister existenţial, de o sacralitate asumată sau de un miraculos travaliu al exprimării conştiinţei de sine! De fapt, cuvântul rostit ascunde prin paradigma semantică şi semiotică o genealogie a limbajului şi o încărcătură emoţională mai mult sau mai puţin evidentă, care îi permite unei persoane să declanşeze anumite reacţii din partea celui care îl rosteşte sau la cel care îl primeşte şi îl recepţionează ca atare! Altfel spus, cuvintele pot răni şi pot genera traume psihice sau pot vindeca miraculos pe cel de lângă noi, pot sminti simţurile şi buna cuviinţă sau pot demola, dar fără a construi ceva durabil şi comprehensiv în structurile condiţiei umane! Emoţiile şi sentimentele sunt «oglinda» sufletului şi depind în mare măsură din ce fel de inimă izvorăsc, ce mesaje poartă şi cum sunt percepute în mediul social!
,,Invidia nu este altceva decât un fel de întristare pentru fericirea ce ni se pare că au egalii noştri…”! (ARISTOTEL)
Referindu-ne la invidie şi la conotaţiile care pot fi desprinse din tumultul şi din agitaţia vieţii cotidiene, putem lăsa vremelnic spiritul nostru liber să se repoziţioneze provocat de invitaţia la reflecţie şi autoanaliză, pur şi simplu, pentru un moment de regăsire de sine şi de liniştire interioară, pentru a constata cu surprindere că viaţa are şi alte laturi sau aspecte care merită să fie valorizate, pentru că în felul acesta, omul poate să-şi ofere libertatea de a se manifesta prin vocaţia lui creatoare! Dar, cum spune proverbul: «Unde-i dragoste puțină, lesne-i a găsi pricină» sau: «Dacă nu poți să urci, e mai ușor să bârfești și să spurci», pentru că în viaţa cotidiană, vedem fiecare împlinindu-se aceste cuvinte care umplu până la refuz ştirile presei scrise, a radiourilor şi a televiziunilor! Prin recursul aproape maladiv la invidie şi minciună, se regăseşte pretutindeni omul mărunt şi cu micime sufletească, individul fără scrupule care simte nevoia să bălăcărească, să ia în răspăr, să suspecteze cu atitudine de «procuror» pe ceilalţi care sunt mai sus, mai virtuoși, mai iubiți, mai apreciați de către oamenii oneşti! De altfel, atunci când te roade până la os invidia, nu se poate să nu găsești nod în papură, să nu strâmbi prin vorbe aruncate și lucrul drept, să maculezi valoarea sau munca altuia mai merituos! Invidiosule şi mincinosule, de ce să te bucuri, de ce să empatizezi, de ce să recunoști că altu-i mai bun sau că ești mai în urmă și mai jos în ierarhia socială? E mai ușor să-l cobori pe altul până la nivelul tău grobian, decât să înaintezi și tu pentru a te situa pe trepte mai înalte, e mai ușor să spurci, decât să urci? Invidia şi minciuna parazitează binele, se agață de el, îl vampirizează, îl monitorizează, îl imită şi îl deformează prin imagini contrafăcute! Dar, uneori ne place să spunem și să povestim într-un dialog de vorbă spirituală, cum că noi suntem parte a Lui Dumnezeu, şi așa este, pentru că Duhul Sfânt care se pogoară asupra noastră, cel care ne dă (la propriu) viața, credem cu tărie că este parte a Preasfintei Treimi, pentru că este Însuşi Dumnezeul Care ne oferă toate informațiile întregului, ale Mântuitorului Iisus Hristos Care ne dă viață, pentru că omul care se refuză invidiei şi minciunii nu este doar o picătură într-un ocean, ci este întregul ocean într-o picătură! Cam la fel este și în cazul nostru, pentru că nu suntem numai o picătură sau un strop de rouă din Creaţia Lui Dumnezeu, ci suntem întregul Dumnezeu, conținut într-o picătură! Din plinătatea vremii, venim înzestrați cu tot ceea ce avem nevoie, doar că de-a lungul vieții, din păcate, nu accesăm nici 1% din abundența cu care venim dăruiți, motiv pentru care invidia şi minciuna ne copleşesc! Oamenii mediocri şi fără caracter ajung să denigreze imaginea noastră, poate din aceste motive, mulți oameni au probleme financiare, iar lipsa banilor este doar semnul că nu știm să folosim aşa cum se cuvine şi când se cuvine, ceea ce avem, dar ne plângem că nu avem! Poate că nu este suficient să știi că ai un anumit lucru sau o anumită calitate, ci trebuie să studiezi atent situaţia, să știi de ce ai ales lucrul respectiv sau de ce ţi-a dăruit Dumnezeu o anumită calitate, un «talant» din zestrea Lui bogată, mai ales că aceia care se mulţumesc doar cu puţin, lasă deoparte invidia şi minciuna, accesând pe coardele sufletului doar binele, milostenia şi adevărul! Iar, ca să întărim afirmaţia, să arătăm că este scris în Biblie: «Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut» (Coloseni 3:9-10). Deci, să fim bine înţeleşi, fără sondări de conținut, nu putem ajunge la adevăr şi la binefacere, pentru că radiografierea invidiei, a prostiei şi a minciunii constituie un fel de operaţiune superficială, iar imitația e un simulacru mai mult decât nereușit!
,,Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea să o scap printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară”! (MIHAI EMINESCU)
Pentru unii indivizi care se dovedesc neobosiţi «sămănători» ai invidiei şi ai minciunii, indiferenţa este foarte importantă, mai ales dacă se asociază cu nenorocirile altora, fiindcă în mintea bolnavă a unor asemenea «hominizi», trebuie să ne bucurăm cu toată fiinţa de nefericirea aproapelui, dar să și contribuim cu tot ceea ce putem la ruinarea celor din jur şi să nu uităm niciodată să-i tratăm pe oamenii valoroşi cu mult dispreț şi cu o nestăpânită ură, aceasta din urmă fiind «motorul» care nu se gripează şi nu este afectat de pandemie, deoarece ea nu funcţionează sută la sută fără o altă însuşire importantă şi «importată» care este minciuna cea asociată cu invidia! Pentru împlinirea dezideratului absurdului, trebuie să dăm dovadă de răutate în fiecare zi cu multă perseverență, cu obstinație! Fără îndoială, cel mai potrivit mediu pentru dezvoltarea răutăţii este energia negativă a invidiei, pe care trebuie s-o exercităm sistematic și s-o amplificăm! Invidia ne va face mai răi, iar mai întotdeauna răutatea este mama vitregă a urii! Numai cu o agresivitate ascunsă prin minciună şi cu o brutalitate afişată prin invidie se reuşeşte cu adevărat să fie umiliţi cei din jur! Iar, dacă în jur se mai află şi oameni de valoare, aceştia trebuie trataţi cât mai urât, cu aroganță, iar varianta ideală este agresivitatea gratuită! Pentru că într-o lume în care dispar şi cele mai simple repere morale, oamenii de nimic transfiguraţi în exemplare de neoameni, au nevoie de o invidie morbidă, o invidie «cu spume», care îi îndeamnă să invidieze din tot sufletul şi să distrugă fericirea altora. Pentru început, dacă îi comparăm cu oamenii politici de pe plaiuri mioritice, asemenea indivizi trebuie să facă exerciții de fățărnicie și de neghiobie, dar, în primul rând, să dezvolte o invidie sufocantă și toxică asociată cu zicala «să moară şi capra vecinului», pentru că trebuie să se râvnească strident la «averea vecinului», iar premisele de la care se porneşte încep cu acte mârșave, mărunte, precum înjuriile scuipăcioase, aruncate peste gard și răspândirea lor în mass-media sau în mahala, în «gura satului», chiar dacă acel sat s-a pustiit, a bârfelor cleioase și a vrajbelor de tot felul! Demersul de a contracara invidia este un fiasco ridicol, încă de la început, fiindcă minciuna asigură alăturarea caricaturală ca pe o asociere hilară, mai ales că în societatea de azi, dominată de obsesia banilor ca mijlocitor universal al schimbului de mărfuri, totul, dar absolut totul, este o marfă! Deoarece decalajul dintre bine și rău este incomensurabil, de bună seamă că elocinţa lângă mediocritate nu mai strălucește, ci se întunecă la prima vedere, inteligența pusă lângă stupiditate şi mediocritate se demonetizează și mai mult de la o zi la alta, adevărul aşezat în faţa minciunii devine o monedă fără valoare şi este ca lumina în întunericul de necuprins, virtutea raportată la mizerabilitatea viciului îl etichetează pe cel din urmă cu sintagme vitriolante, mai ales că mahalaua cu ștaif scriitoricesc, dar parșivă în manifestare, se converteşte mult prea uşor în invidie camuflată în vorbe de clacă aşternute într-o scriitură beteagă, ce-și are combustia într-o ardere internă a motorului răutăților şi al minciunii! În demersul nostru de astăzi, ne permitem să apreciem că un intelectual de clasă nu se pretează la mahalagisme, nu-și face blog, site sau cont, ca să arunce cu pietre în pomul care dă roade, iar, dacă pe invidios îl «roade» propria-i condiţie, un om de litere nu trebuie să fie un soi de om scârnav, care scormonește cu bățul în mizeriile de la containerul cu gunoi, ci vocaţia lui este aceea de a se dovedi un sfeșnic de lumină, un artizan al evocării frumosului, nu a urâtului, un factor de plăsmuire a unei lumi mai bune în care invidia şi minciuna să fie cât mai reduse ca dimensiune, iar bunătatea şi adevărul demonstrează fără putinţă de tăgadă că un om, cu cât face mai mult bine, cu cât se bucură de mai multă apreciere, cu cât este mai mult iubit, cu atât invidia acţionează cu mai multă răutate pe căile nevăzute ale minciunii, fără ca invidiosul să înţeleagă că invidia sa începe prin a-l ucide sufleteşte iar bunătatea îl smereşte pe cel pe care îl vezi că se bucură de recunoştinţă şi de apreciere îndreptăţită din partea societăţii! (VA URMA).
Profesor dr. Vasile GOGONEA
